25 dec. 2013

Inchisoarea alba

    Au trecut doua decenii fara cateva luni, de cand ochii mei s-au deschis total nepregatiti pentru haosul acesta exterior, pentru sufletele nebune cu o sete insangerata de putere...de suprematie. Si inca sunt putin pregatita....
   Iar acum realizez ca, s-au scurs atatea file, din atatea calendare de cand am fost condamnata sa ma zbat in spatele acestor gratii albe. Un deceniu...si-un pic. Cred ca cei care m-au impins aici au uitat de mine, sau poate s-au pierdut pe drum. Zilnic privesc lung printre gratiile acestea, si nu gasesc scapare.
   Portile acestea incep sa rugineasca...isi pierd din puritatea avuta la inceput. Aici am putine lucruri: un pat de paie deja putrezite, masa satula de scarjolitul cuvintelor mele si scaunul olog, obosit de atata trainicie. Sa nu uit de oglinda ! Azi privind in ea, am vazut chipul unei tinere obosite, ochii ei sunt incercanati iar buzele vinete..cat despre santurile din obraji...sunt cursurile lacrimilor ce curg zilnic. Coltul oglinzii tremura precum suprafata unei ape. Stiu ca aici nu-mi este permis sa ma bucur de micile dorinte, dar imi permit sa intind mana, atingand cu varful degetelor acest ochi de apa. Brusc, in fata mea apare un copil....o fetita dolofana, cu parul auriu prins in doua codite si o rochita de catifea visinie cu danteluta alba. Ea nu percepe raul! O vad alergand pe intinderea plina de ghiocei, se apleaca strangand cativa. Aproape ca ii striveste in pumnul minuscul, in inocenta ei, ii daruieste doamnei cu parul alb ce o vegheaza de la distanta.
   Ea este vesela tot timpul, iar in lumea ei raul n-are loc nici cat negru sub unghie! Mai departe o plapuma de flori multicolore ii atrage atentia. Alearga impletind o coronita din flori alese. Brusc realizez ca ochii ei verzi si inocenti ma fixeaza. Pasii ei se grabesc catre mine, daruindu-mi cununa aceia cu parfum imbietor. Ma aplec, lasand mainile sale firave sa-mi mangaie chipul in timp ce-mi aseaza coroana pe cap. Pentru o secunda ma ingrop in plapuma de flori, privind cerul, formand chipuri din norii pufosi. Deodata, un curent rece sterge pajistea, cerul...lasand in urma lui o dara neagra. O mana rece ma trage inapoi, ii simt frigul pana in adancul oaselor...ma trage inapoi, smulgandu-mi coroana de flori, ucigand-o pe micuta blonda...o ultima clipire ma lasa sa citesc in ochii ei o raceala cumplita, o ura cicatrizata...lucruri ce candva nu-si aveau locul pe chipul ei plapand.
   Ma trezesc din nou intre cei patru pereti, pe care am scarjolit fiecare zi ce a trecut. Oglinda, singurul meu portal spre visare, zace la picioarele mele lasamdu-mi doar conturul auriu pe acest perete blestemat.
  De mult timo n-am mai avut vizitatori...o singura persoana, EL... el scarjoleste din afara zidul ce ne desparte, cu unghiile sale, cu puterea, cu dorintasa de a-mi oferi eliberarea din spatele gratiilor acum ruginite. Scarjolim acelasi zid de atata timp...sperand sa-l putem dobora candva. Ii aud deseori glasul, in ecoul celulei, si acum stiu ca nu mai dureaza mult pana cand ochii mei vor putea vedea lumina orbitoare a soarelui si in special chipul lui...chipul iubitului meu. 

21 dec. 2013

Iubitul meu...

  Iti scriu cu ochii obositi si incercanati. E noapte, dar pleoapele mele nu cutezesc sa se coboare spre a-mi aduce somnul. Ticaitul ceasului imi numara bataile inimii. Imi rasuna ca un ecou galagios in tot trupul, i-am simtit reflexul cand piciorul drept mi s-a inclestat, nelasandu-ma sa-l indrept pana acum. In lumina oarba a coltului meu de camera, vad direct calendarul mare, pe care atarna singuratica ultima fila din an. Am insemnat pana acum 8 zile, incepand cu putin inainte de jumatatea lunii. Motivul ? Ahhh iubirea mea, de atata timp ai plecat tu. Nu ma dojeni pentru tristetea mea, stiu ca ai plecat pentru un scop nobil, pentru viitorul nostru impreuna.
   Dar aceste zile au trecut precum o gramada invechita de secole. Si esti asa departe! Intre noi se afla cateva mii de kilometrii afurisiti si alte cateva tari numarate pe degetele de la o mana. Sa nu uit iubire de cele aproape doua zile de mers, si acel fus orar nenorocit care te tine mereu cu o ora in urma mea. Ca si acum cand ceasul meu bate de miezul nopti, de trecerea in cea mai frumoasa zi din an...iar tu..tu esti prins in ziua de 'ieri'. Cum sa celebram noi, acum in tainele noptii, anul pe care il implinim, cand pentru tine, inca nu e 'azi'?
  Dar stim dragostea mea, ca impotriva tuturor acestor cifre, inimile noastre care se completeaza precum piesele unui puzzle, sunt mereu impreuna. Aproape la o distanta de o imbratisare, o privire si un zambet strengaresc...de niste mustati desenate cu creionul de ochi.
    Stii si tu dragoste ca noapte de noapte, ele adorm impreuna pe aceiasi perna de culoarea coraiului. Cu venele impletite intre ele, cu puterea caldurii unei zile caniculare din toiul verii. Dar si ele lupta! Lupta pana cand fiecare isi va aduce trupul aici, pentru a primi brate, sa pot adormi la pieptul tau, si picioare sa- mi pot incalzi degetele mereu inghetate intre talpile tale mereu fierbinti.  Apoi ziua sa ne putem alerga reciproc, intr-o leapsa a sarutului. Dar cat mai e pana atunci !
    Dragul meu, a trecut anul acesta precum o clipire langa tine, si-mi trec prin minte toate imaginile, totul... Toti trandafirii, toate plimbarile, jocurile si zambetele. Aud si acum sunetul rotilor trenului ce oprea in gara ta, dar si pe cel al rotilor care trist ma ingropau din nou in lantul muntos ce ma tine captiva.
   Te vreau acasa, sa te astept seara in pijamale largi si calduroase, cu mancarea calda si ceaiul fierbinte. Sa te dobor din picioare de la usa si sa-ti fiu asa aproape iubirea mea !
   Imi ramane acum sa astept semnul tau, sa vii, sa te vad, sa te strang in brate, sa vezi ce dor imi e de tine acum! Te iubesc din tot tot sufletul meu tati :*
  La o eternitate de ani impreuna, iubirea mea! 

13 dec. 2013

Scrisoare pentru MAMA

   Nu-ți scriu des dragă mamă, știu că acolo unde ești acum, nu ajung scrisori, mesaje, apeluri sau mailuri... și dacă ar ajunge, tu tot nu le-ai putea citi. Nu pentru că n-ai ști carte, ci pentru că așa cum știe tot universul, în luna aceasta inghețată se împlinesc paisprezece ani, de când oamenii aceia ți-au coborât sicriul în fundul pământului...de când bulgării de pământ se striveau de cutia de lemn ce avea de atunci să-ți fie casă. Sunetul acela îmi dă fiori și acum, îl aud des pe fundalul lacrimilor mele.
   Azi s-au scurs din nou lacrimi fierbinți pe poza ta. Iar când m-am uitat în sufletul meu, locul tău e la fel de gol ca atunci când ai plecat. Locul tău de mamă nu poate fi luat de absolut nimeni, e un gol ce nu poate fi alinat de nimic.
   Îți scriu ca și cum ai fi plecată departe, să știi că în inocența copilăriei mele, priveam mereu pe geam așteptând să vii. Mereu plecai departe, dar veneai mereu înapoi..de fiecare dată, cu mai puțină viață...
  N-am să încetez niciodată să te aștept, speranța asta e o flacără mereu aprinsă, ce nu poate fi stinsă de lacrimile acestea ce nu vor să se oprească.
   Am crescut mamă..sunt majoră, am absolvit liceul și îmi caut un loc de muncă. Îți cunosc visele, vise pe care nu ți le-ai implinit. Și-am să fac eu asta pentru tine mamă! Știu că undeva în viitor te voi vedea, și vreau să fii mândră de mine, de fiica ta, de unica ta fiică pe care ți-ai dorit-o cel mai mult, și de care n-ai avut parte.
   Aș vrea să te văd măcar o secundă, acum! Să fii aici în fața mea, să mă iei în brațe și să stau cu capul pe pieptul tău, să simt căldura ta, căldura brațelor tale. Să mă cuprinzi ca o mamă și să mă săruți pe frunte, să-mi spui câteva cuvinte, ca cele pe care mi le-ai lăsat înșiruite pe caietul albastru închis. Cuvinte care m-au însoțit în toți anii aceștia, cuvinte care mi-au fost de folos ca și cum ai fi fost lângă mine. Deși, mai de preț ar fi fost căldura ta, iubită mamă.
   Îmi închei rândurile, spunându-ți că mă străduiesc să fiu tare în lumea asta de gheață.

P.S. Te iubesc mult mamă!
                                   
                                                                       Cu dragoste și dor,
                                                                                unica ta fiică Daniela.

















12 dec. 2013

Printre fulgii de nea

    Inima mi se zbatea in piept de bucurie, dar si de nerabdare atunci cand , stand langa stalpul acela albastru si rece , pasii tai s-au oprit in dreapta mea.
    In sfarsit venise momentul acela mult asteptat, in sfarsit ai venit, am putut sa te strang in brate, si mai presus de toate am putut sa-ti ating chipul.
    Bucuria ta, e bucuria mea. Si am fost atat de fericita vazandu-te razand, printre fulgii imensi ce cadeau din inaltul cerului, te-am rapit pentru inca cateva clipe, si totul a fost de vis.
   Dar mai apoi, am ajuns in locul acela rece si abandonat....in locul despartirilor. Am ajuns acolo unde, bratele acelea reci de fier te-au prins in mijlocul lor. Te-au prins acolo, fara sa-ti mai dea drumul. Am in suflet scarile reci de beton, in al caror mijloc stateam noi doi. Tu deja erai prins, oricat de mult ne-am fi dorit sa ajungem impreuna la capatul scarilor, sa fugim impreuna pe drumul inghetat...
    Tot ce am putut face, a fost sa te tin in brate cateva secunde, ca mai apoi sa pornesc singura spre capatul scarilor, sa te privesc, sa-ti urmaresc umbra pana ce s-a spulberat. Acele brate reci, mi te-au smuls din nou de la piept. Si-acum stiu ca vor mai mult. Stiu ca te vor tine mai mult, ca vor pune mai multe bariere si ca se vor alungi pentru a parea eterne.
    Si-n lipsa ta, imi raman aceste poze ce vorbesc, lucrurile tale si inima ta, pe care o port mereu in pieptul meu. Si stiu ca zilele, vor face tot posibilul sa para eternitati, ca noptile vor fi de zeci de ori mai lungi, si clipele pe care ni le-am permite sa le petrecem impreuna intr-un fel sau altul, ar fi atat de scurte....ar dura cat o clipire, si-am tanji dupa atatea clipiri...
    Stiu ca tot ce faci, faci pentru noi, si ca odata cu renasterea naturii, vom fi impreuna, si va fii atat de bine! Te iubesc din tot tot sufletul meu !

21 nov. 2013

Oglinda trecutului....

     Azi m-am uitat in mijlocul ramei dreptunghiulare cu marginile rotunjite, cu fire de culoarea aurului tatuate pe marginile lor. Atingand-o cu varfurile degetelor, ceva din interior ma trage cu putere...si acolo..acolo intalnesc o fetita blonda cu ochii verzi, care tresare din iarba inalta culegand cateva flori cu codita mai lunga,pentru mama ei ca mai apoi aceasta sa-i faca o coronita de printesa, o vad si acum cu rochita ei alba cu bretele crete..bretonul drept si codite prinse cu clame in forma de fluturasi cu arcuri. Scumpa de ea sare intr-un picior sperand ca fluturasii aceia sa o ajute sa zboare catre cer. Ii vad teama de a nu cadea in lac, de  a nu ajunge odata cu serpii si alte vietati pe care le-a spionat cand a intrat in parcul acestabpe poteca dintre lacuri..ma asez langa ea stand pe spate, si vad inocenta ei, zambetul ei cand gaseste nori in forma de floare, catelus sau inima. Dorinta ei o cunosc pentru ca tocmai vorbea cu florile acelea,cand eram in spatele ei , se viseaza profesoara de copii orfani,viseaza sa aibe un print care sa o iubeasca mai sus de toate si care sa-i impleteasca coronite de flori frumos aranjate, viseaza ca printul ei sa se joace cu ea jocuri de mai de demult...visa un print fara casel, unul ca oricare altul.
     O vad cantand, o vad bucuroasa...mi se umple sufletul auzindu-i glasul. Ma face sa ma simt pasnica din nou..sa ma simt impacata, totul cu ajutorul acestei fetite ce e tot timpu vesela. Dar brusc un aer rece ma trage inapoi...iar oglinda se sparge..unde sunt eu acum..pajistea a disparut si in locul ei apare acest zid  rece in care mi se reflecta chipul obosit. Unde este tot ce aveam candva, tot se speram, toata inocenta, totuuul.
  As vrea sa pot intra din nou aici. Sa sparg geamul apoi sa nu am cale de intoarcere, sa raman aici, aici doar aici. Fiindca mi-e dor de mine, cea de acum un an...mi-e dor de teluri, de prietenii dezamagiti, te tot si de toate.
    Tocmai de aceea aleg sa scriu intr-una...sa scriu despre orice si oricine. Aici imi las sufletul si durerea in speranta ca le voi uita intr-un final.

20 nov. 2013

Inca un tren....

     Se spune deseori ca viata e ca un tren. Un tren, numit "trenul vietii". Din acest tren, coboara diferiti oameni din jurul nostru...alteori in cate o statie, altii urca. Nu prea poti hotara cine urca sau coboara...unii sunt deja acolo cand trenul porneste, si fara voia ta coboara intr-o anumita gara, altii urca in unele statii, se aseaza langa tine si apoi coboara grabiti, asteptand probabil alt tren.
       Eu am urcat in trenul acesta cu geamuri murdare in urma cu nouasprezece ani si ceva...pe bancheta din fata ma asteptau mama si tatal meu fericiti...tata extrem de fericit pentru fata care i se nascuse, iar inima mamei crescuse de un milion de ori. Ma tinea in brate atat de strans, si nu ma lasa nimanui din vagonul acela, crezusem ca asa va fi tot drumul. Dar in gara cu numarul cinci, a coborat....a coborat ea, MAMA. Trecusem printr-o gara rece, in care speram sa nu fi oprit vreodata, iar acolo o vad deschizand usile trenului, o vad coborand incet. Crezusem ca vine inapoi, dar nu..usile s-au inchis, iar trenul a pornit brusc. O priveam de pe geamul murdar ar trenului cu atata regret, de atatea ori am fost pe punctul de a trage a maneta rosie, de care atarna firul de plumb... sa opresc trenul, sa ma intorc in gara aceea rece, sa stau cu ea. Imi doream sa fi coborat cu ea, banuiam ca nu coborase sa.mi culeaga o coronita de flori asa cum imi promisese...
     Dar tunelul din care tocmai am iesit, m-a facut sa-mi dau seama de faptul ca nu mai exista cale de intoarcere...nu mai vad gara, nu o mai pot privi...iar trenul acesta nu opreste in aceiasi gara de doua ori...macar de ar trece pe langa ea, de mi-ar da posibilitatea de a sari pe geam, de a ajunge acolo...la ea. Dar nicio sansa...exista o singura locomotiva, o singura directie...viitorul!
    In cateva statii, au urcat diferite persoane, unele au stat putin si au fugit apoi spre alt tren, altele doar au coborat si atat. Dar acum...acum a urcat o persoana speciala, careia ii pot spune fericita "Iubirea vietii mele". El m-a invatat sa ma bucur de frumoasele peisaje din jur, stergand intr-un colt geamul acesta. Sta de atata timp pe bancheta aceasta, si vreau sa stea tot drumul, sa ma tina in brate pe timpul noptii, sa ma pot cuibari la pieptul lui cand trecem pe acele poduri lungi si periculoase, sa ma invete toate numele florilor, si sa-i pot arata toate formele norilor, sa petrecem in fiecare gara, sa nu ne fie teama de opriri. Niciunul sa nu coboare, niciodata!
 (Amintiri din cutia de aur a sufletului- Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

6 nov. 2013

Nord si sud...

     Azi ironia vietii ne aduce in acelasi punct in care o zi trece precum o secunda. O zi in care asteptarea masoara o eternitate. Ziua de azi a trecut rapid, fara secunde de repaus, fara clipe in care timpul sa stea pe loc cel putin o eternitate...simt ca ar fi trecut doar o secunda, o secunda in care am facut atatea plimbari, am admirat atatea privelisti iar gara ne-a fost din nou casa pe timp de ploaie. Aici am trait cele mai speciale momente, am jucat cele mai frumoase jocuri si am facut cele mai importante descoperiri! Aici te-am gasit pe tine! Aici am inceput sa fim noi, si indiferent in ce parte a pamantului am pleca impreuna, ne vom intoarce mereu aici.
     Dar acum, melancolia nu a intarziat sa apara. Aceasta zi ce a durat o secunda, isi rasfoieste acum paginile in mintea mea, ca acelea ale unei carti nesfarsite, careia ii vom adauga mereu ceva nou, fara sa mai tinem seama de numarul de pagini. Deoarece o vom reciti mereu cu aceiasi traire si placere ca de fiecare data.
    Totusi azi...azi au plecat din gara doua trenuri, in directii total opuse. Trenul meu alearga in ropot spre nord, pe cand, al tau...ei bine al tau fuge spre sud! Atat de departe...atat de rapid. Ce mi-as putea dori mai mult, decat ca rotile acestui tren, sa se invarta inapoi... sa alerge cu aceiasi sete catre tine. Iar al tau, dragul meu sa fie magnetul care il atrage cu viteza luminii...sa ne contopim acum! Sa nu mai plece niciunul din noi, niciodata singur! Sa fim mereu unul umbra celuilalt, in orice colt de lume ne-am hotara sa mergem.
        Insa, acest tren alearga cu indarjire spre nordul sau...iar trenul tau, demult si-a oprit rotile in gara ta. De aici, de pe geamul trenului, nu pot admira nicio priveliste din acest tablou al toamnei ce imediat se sfarseste...e totul negru. Tot ce pot vedea sunt farurile masinilor ce gonesc pe marginea muntilor. Aceste lumini galbene, sclipesc deseori in departare, facandu-mi in ciuda...caci se indreapta spre sud, gonesc atat de repede, iar ele nu opresc in nicio statie.
     Mai pot vedea chipul meu obosit de atatea plecari, reflectat in geamul trenului...vreau sa vin, sa nu mai trebuiasca sa plec niciodata! Decat tinandu-te de mana, doar cu conditia, ca tu sa ma tii in brate tot drumul. Nu vreau sa ma mai intorc singura in mijlocul acestori munti ce doar ma tin departe de tine...ce nu ma lasa nici macar sa privesc inspre tine, sa-mi pot imagina ce faci... Cel putin tu, iubitul meu, iti indrepti privirea catre acest lant muntos ce-l vezi din departare si-mi vorbesti asa, privind coroana acestor munti..stiind ca sunt aici. Dar eu? Eu ce pot face, decat sa ma uit in jur, cautand ceva ce ma leaga de tine, si gasesc amintirile noastre..o mie! Totusi...nimic nu se compara cu prezenta ta, cu linistea chipului tau si cu siguranta bratelor tale.
    Abia asept sa ne urcam in acelasi tren, care sa ne duca spre casa noastra eterna. Acolo de unde muntii, se vad de la departare, iar tu iubitul meu, tu esti asa aproape!
  (Amintiri din cutia de aur a sufletului- Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

2 nov. 2013

Același decor

E un decor trist aici...de m-ar întreba cineva ce văd acum, aș folosi cuvinte ca : negru, bordură, pustiu, lut, uitare și amintire. De ani de zile, vizitez același loc, de fiecare dată la fel, deși mereu i se adaugă câte ceva. Dar păstrează același negru nuanțat la fiecare aruncare de privire. Îmi tremură sufletul de fiecare dată când, mâna mea apasă clanța acestei porți parțial transparente. Pășesc printre zeci de pietre, fiecare având tatuat câte un nume, niște cifre și o veșnică amintire. E un loc imens...dealul ce-mi stă în față și-a făcut trepte din aceste pietre, iar aici...aici la poalele sale sunt atât de multe! Mă simt de parcă aș fi în transă de fiecare dată când trec pe aici, e atât de pustiu și totuși...atât de plin de trupuri de lut îngropate deseori înspre uitare. În mersul meu hipnotizat, ajung cu  greu la piatra aceasta cu bordura crăpată...asupra ei treisprezece ierni și-au așternut zăpezile din ce în ce mai grele și mai reci...și uite! E noiembrie și curand mai urmează o iarnă...Iar piatra aceasta e nemișcată, are centrul la fel de alb, cu jumătate din numele meu tatuat pe ea, cu cifrele unor zile pe care nu le voi uita nicicând, cu cifrele unui an greu...cu citate despre amintire si profeții biblice despre învierea ce va urma. Mă așez pe bordura crăpată, și mângâi din nou piatra aceasta ca și cum aș mângâia chipul ei, privirea ei specială de mamă. E a nu știu câta oară când pașii mei obosiți se odihnesc aici, când brațele mele îi curață mormântul și îi udă pamântul cu lacrimi fierbinți. Ridic capul și privind în jur, văd atâta liniște...da, liniștea aceasta e atât de evidentă încât o poți vedea, o poți simți..singurii care mai completează acest tablou liniștit sunt imenșii copaci care cântă prin vuietul frunzelor toate poveștile trupurilor de lut aduse aici...știu asta de la liliacul ce a stat la căpătâiul ei ani de zile împrăștiind parfumul său în jurul meu. Dar nici el nu mai e aici, lipsind din nou locul acesta de parfum și culoare. Îmi tremură glasul spunând asta...de fiecare dată când încerc să o descriu îmi amintesc părul ei negru și..și atât. Părul negru căci altceva nu știu...dar ce simt e că am piedut-o, și odată cu ea am pierdut atâtea... Mulți spun că nu poți pierde ceva ce n-ai avut nicicând..dar știu că am avut-o cândva, știu asta de la păpușa prăfuită de pe ultimul raft din camera mea. Știu că ma dojenea, dar că mai presus de toate mă iubea...cu iubirea aceea protectoare, motiv pentru care nu-mi dadea drumul nici măcar pentru câteva clipe, mai știu că uitându-mă atent la mine, pot vedea o parte din ea, căci am luat ce avea mai bun, am moștenit gesturile sale, felul de-a fi, privirea ei și înclinațiile sale. Știu că am avut-o din acele câteva amintiri șterse din copilăria ce a încetat exact în momentul în care și-a dat ultima suflare. De-ar știi că imediat după plecarea sa, eu un copil cu mintea necoaptă, necunoscând valoarea cuvintelor moarte și viață..o așteptam privind printre florile de gheață așternute pe geam...de-ar ști că sunt aici la capul ei, de-ar ști că o caut fară să o găsesc...De-ar ști că-mi lipsește și acum...acum când am cea mai mare nevoie de ea și nu găsesc nicicum, niciunde.
                   (Amintiri din cutia de aur a sufletului - Nestemate ce nu vor pieri niciodată)

               

20 oct. 2013

Prima oara

       Recunosc că, deşi respir de aproape două decenii, am început să trăiesc în urmă cu 10 luni. Am mai trăit în adevăratul sens al cuvântului, în primii 5 ani și 4 luni din viața mea. Apoi a urmat o pauză lungă, o pauză ca un coşmar...

        Dar în ziua pe care mayaşii o considerau sfârşitul întregii lumi, am primit o speranţă de căldură sinceră, după ani şi ani de pauză glaciară. În acea zi, inima mea avea un ropot ciudat de rapid, niciodată nu mai bătuse atât de repede, iar ochii mei nu mai căutaseră niciodată pe nimeni în felul acela, cu ardoarea cu care priveau pe geamul murdar al trenului, cu nerabdarea de a opri în dreptul tau, dorinţa nestăpânită de a-ti simţi din nou atingerea în podul palmei, şi cine ştie poate aveam să primesc mai mult, poate o îmbrăţişare, poate un sărut copilăresc pe obraz.Am decis să-mi încredinţez drumul, unor braţe lungi de fier, care m-au purtat catre tine, oprind în fiecare gară, dar n-am socotit-o ca pe o nesăbuinţă...poate erau şi alte suflete care îşi aşteptau la fel ca mine, începutul pe un peron într-o gară. Fiecare oprire măsura o eternitate, fiecare tunel era nesfârşit iar munţii parcă mă prinseseră în mijlocul lor. Cu fiecare copac care fugea în urma trenului, ştiam ca sunt mai aproape de tine, cu fiecare tunel, cu fiecare gară...ştiam ca mă apropii încet de ceea ce visam să ating de atâta timp.
      Au trecut toate în urma mea, şi m-au adus în faţa ta. Priveam cel mai frumos peisaj, al cărui punct principal erai tu, doar tu. Mă îndreptam cu picioarele împleticite, şi glasul uitat către tine. Încă din acel moment sclipirea din ochii tai şi căldura lor, m-au făcut să ma simt acasă, să simt ca ne ştim de o veşnicie, că în furtuna ei viaţa ne-a desparţit aruncându-ne în valuri reci, dar că acum acelaşi soare care atunci privea trist din spatele norilor negrii, ne aduce împreună, aşa cum trebuia să fim de altfel de la întemeierea pământului. Nimeni nu m-a mai privit în felul acela, privire pe care o ai doar pentru mine, privire cu care mă acoperi de fiecare dată în întregime. Cei care au spus că în acea zi avea să existe un sfârşit, au avut dreptate. Epoca mea de gheaţă se prăbuşise brusc, s-au topit toţi gheţarii, iar atunci în toiul iernii, primăvara şi-a găsit un colţ de aur, colţ din care lumina puternic, şi luminează în continuare, luminează din ce în ce mai tare, mai fierbinte şi mai rapid.

De aceea pot spune că traiesc de-atâta timp, din acea zi, acel început!

    Îţi multumesc că exişti în viaţa mea, că ai venit pentru a-mi aduce tot ce mi-a lipsit până acum, că nu mi-ai cerut nimic înapoi sau la schimb, că eşti mereu acolo când am nevoie de tine, pentru că eşti dulce si grijuliu, pentru tot ce-mi oferi,pentru că lângă tine am ce-mi doresc şi ce am nevoie.

  Fii sigur iubire că tot ce fac, fac pentru noi.Te iubesc din tot tot sufletul meu !
                                  (Amintiri din cutia de aur a sufletului - Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

9 sept. 2013

Trenul...

Detest trenurile ! Mai ales pe cel care pleaca seara din gara ta, cu scopul de a ma duce cat mai departe de tine. Mai exact cu o ora jumatate...adica o eternitate departare de tine. Ma plimb cu acest tren de cateva luni bune...cateodata il ador, alteori il detest ! Il ador cand te poarta pe tine dragul meu, cand te poarta pe aceste lungi brate de fier si te aduce la mine, in pragul casei mele. Dar acum il detest, il detest cu atata sete incat nimic nu ma mai incanta. Nici macar privelistea acestor lungi brate de fier care isi fac drum pentru a intra in munti...acesti munti care ma despart de tine. Sunt egoista ! Admir peisajul doar cand acesta ma poarta catre tine, in rest totul imi pare stricat, tocmai de aceea tavanul alb al trenului pare interesant. Abia astept momentul in care trenul acesta ma va purta catre tine o data pentru totdeauna, atunci cand niciun tren nu va mai conta, nicio distanta nu se va gasi intre noi.

27 mai 2013

 Nici nu am mai avut timp sa număr veşniciile. Tot ce am făcut a fost să alerg, să alerg și să alerg. Pe alocuri respiram si îmi ascundeam ochii de ploaie. Poate ca mi-ar lua încă o veșnicie să descriu drumul...dar l-am întâlnit. L-am întâlnit și asta e tot ce contează!
  Mă aştepta în aceiaşi ploaie...Ploua mărunt, cu soarele înşelător pe cerul cu pete de un albastru ireal. Încetul cu încetul, petele creșteau..sunt singurele pete pe care nu-mi doresc să le îndepărtez vreodată. Da, să crească! Sî se înmulțească și să ne infesteze cerul cu acest albastru, cu acest albastru ireal.
   Întâlnirea a fost ca o explozie de parfum îmbietor. L-am ținut strâns în brațe, iar el grăbit să-mi vindece rănile. M-a vazut șchiopătând, și ținându-mi mâna apăsat pe piept. S-a grăbit să le vindece cu orice preț. Și a reușit! Clipele au fost de vis, iar timpul petrecut împreună de neuitat.
   Acum suntem împreună pe un drum cu la fel de multe hopuri. În fata este o porţiune de drum cu multe gropi, apoi văd cioburi și bolovani. Dar ştiu că acum niciunul dintre noi nu va fi rănit. Nu ne vom răni pentru că acum suntem împreună, acum totul prinde sens și nimic nu este prea mare pentru a spune că nu putem trece peste.
   Cu mâinile strâns împreunate, și el aproape de mine, la fel cum este coperta unei cărţi  de filele ei. Siguri ca acum va fi bine...e normal te iubesc și inima îmi şopteşte ca totul va fi bine!

24 apr. 2013

Un orizont

  Din partea lui, ploaia continuă...tună şi fulgeră neîncetat. Iar el...el stă în mijlocul ploii. Continui să alerg, aici la mine bate vântul, bate usturător cu tăieturi sângeroase pe şira spinarii.
  Drumul acesta pare peticit. De parcă cineva ar fi adunat mai multe bucăţi de asfalt, de pământ, de iarbă, de pietre şi bolovani. De parcă le-ar fi pus cap la cap, ca acum să am parte de gropi adânci, iazuri, suişuri, uneori drum drept şi alteori dureri groaznice în tălpile picioarelor din cauza pietricelelor fierbinţi şi a cioburilor aruncate, căci am pornit desculţă. Da, sunt desculţă de atâtea veşnicii!
  Cred, că e vina mea. Că toate acestea le-am lăsat în urma mea, când s-au aruncat cuţite, când a fost furtună, când purtam grindină. Deci da, eu le-am lăsat aici şi acum trebuie să  continui drumul, peticit de mine.
   El e în depărtare, schiopătează...Oare s-a lovit de vreo piatră? Oare este vina mea? Ce întorsătură! Înţeleg acum toate strigătele sale, erau defapt temeri...Ştiu că n-ar fi vrut să mă vadă plecând, n-ar fi vrut să pornesc pe acest drum...De ce nu m-a oprit? Ar fi fost simplu, mult mai simplu să-mi prindă mâna, să se uite la mine cu ochii săi, cu acea privire, cu lumina sa...Să-mi spună să stau, să nu las casa goală, să nu împrăştii bilete parfumate.
  Unele răni se vindecă, altele nu. Defapt toate se vindecă...în ritmul lor. Ieri o fiinţă ciudată cu părul ciufulit, cearcăne mari,ochii roşii şi buze vinete, cu trupul scheletic şi privirea rătăcită mă privea din oglindă. M-am speriat! M-am speriat si-am lovit-o, apoi a dispărut. Se făcuse cioburi în mâinile mele, cioburi care imi atingeau oasele.
   Te văd venind şi îmi tremură inima. Oare s-a schimbat orizontul? Ai redevenit tu...? Defapt, tu eşti din totdeauna, doar eu schimbasem traiectoria.

23 apr. 2013

Jumatatea drumului...

     De câteva veşnicii, am închis ochii. Nu, nu mi-a pierit suflarea, şi nici nu am orbit. Vântul mi-a şoptit că închizând ochii, totul va părea mai uşor. Şi asta fac! Inima mea nu mai sângerează, iar tu eşti tot acolo....eşti ca o stâncă! Eşti neclintit...
     Dar azi...azi ţi-am auzit din nou glasul. El venea în urma mea, odată cu o ploaie torenţială. În sufletul tău plouă! Inima începe să-mi tremure...Şi mi-e teamă să deschid ochii. Dacă este o iluzie? Dacă eşti la fel de departe? La fel de nevăzut? Şi cum să-mi întorc trupul ? Dar...vreau să te strâng în braţe!
    Îmi fac deci curaj, şi mă întorc. Apoi ezitând în fiecare secundă, îmi deschid ochii. Privesc larg şi...te văd! Eşti acolo, în depărtare şi strigi. Oare mi-ai citit biletul ? Oare ţi-au şoptit ceva monştrii din colţuri ? Sau şi eu la rândul meu, sunt o stâncă în inima ta? Nu ştiu ce te-a adus aici...tot ce contează e că eşti acolo.
  Şi alerg spre tine,alerg şi mă impiedic...mă ridic, alerg şi-mi alunecă piciorul...mă ridic din nou şi alerg. Cea mai lungă alergare în întâmpinarea ta! Drumul acesta pare nesfârşit, vin spre tine, şi simt apropierea ta...Dar cât mai durează până când te voi strânge atât de tare la pieptul meu, încât tu să simţi tot dorul meu, toată iubirea?
  Mă doare piciorul, şi mă ustură inima. Dar alerg. Alerg atâta timp cât ştiu că vii spre mine, şi mor de nerăbdare, să-mi stai în braţe.

19 apr. 2013

O fi sfarsitul...?

   Nu mai ţin cont de cum trec clipele pe drumul ăsta. Ştiu doar că trec, trec şi tu eşti la fel de departe...la fel cum este luna, departe de soare.
   Azi din nou, mi-am întors privirea şi te-am auzit. Nu spuneai nimic altceva decât aceleaşi gânduri închipuite. E ciudat acest fel al tău de-a fi. Îmi spui că eu am plecat de mai multe ori....dar  ştii că niciodată nu am plecat cu adevărat, ştii că la colţ te aşteptam. Am trecut pe lângă atâtea colţuri pe drumul ăsta, dar tu nu te ascundeai dupa niciunul...Ahhh, da....tu eşti în spatele meu, acolo undeva departe. Şoaptele tale, mi-au trecut pe lângă ureche, erau atât de reci...
  Brusc începe ploaia, plouă atât de tare! O ploaie fierbinte si acidă...nici măcar nu am unde să mă ascund. Aşa că merg mai departe...merg mai departe prin ploaie, până când, la câţiva metrii vad doi copaci îmbrăţişaţi, mă arunc sub acoperişul lor...mă simt învăluită de căldură! Şi în sfârşit ploaia se opreşte...
  M-am săturat de vremea asta schimbătoare! Acum e puţin soare, acum plouă...acum dă îngheţul. Şi cred că ştiu de ce... Nu mai suport suspansul ăsta...şi am decis. Mă uit puţin înapoi, eşti la fel de departe...nu ştii ce vrei, nu ştii ce să faci iar eu nu mai suport să strig către tine, iar tu să nu răspunzi. Aşa că îmi iau mâna de pe inimă, şi plină de lacrimi îmi lovesc pieptul cu pumnii. Hai scurge-te, ieşi afară de acolo ! Picături de sânge se preling pe mine, şi odată cu ele..şi tu. Plouă din nou acid, fierbinte...strig atât de tare încât să mă auzi de acolo de unde eşti. Să întelegi şi să mă crezi că, te-am căuat, te-am aşteptat, ţi-am vorbit..chiar am strigat, dar tu nu ai dat niciun semn. Încotro ne îndreptăm defapt ? Vreau să iei urma acestor picuri, să revii , şi să ma cuprinzi de mână.
   Plouă atât de tare......

16 apr. 2013

Cutite

 Sunt cateva zile de cand ratacesc, ratacesc pe drumul asta fara tine. In viata reala a trecut o saptamana...o saptamana de vesnicii.
  Dar azi,pentru o secunda mi-a zambit sufletul ! Ti-am auzit glasul ! M-am fastacit, m-am impiedicat, iar cand m-am intors....erai la fel de departe. Urlai catre mine, spunandu-mi lucruri false. Nu era nici pe departe ce-mi doream...nu erai aproape de mine asa cum este o coperta de paginile ei, dimpotriva parea ca tu esti soarele iar eu luna...poate chiar asa e, tu esti soarele, iar eu luna. Am incercat sa ma apropii, si am facut cativa pasi inapoi exact atunci, ai aruncat un cutit, si inca unul, si inca unul....ma lovesti in inima. Nu ! Acolo esti tu..ce faci ? ce se intampla cu aceste cutite? de unde le-ai scos? tu nu purtai asa ceva....
 Sangerez, si te strig...te strig din nou, si din nou...poate ma auzi, sigur m-ai auzit caci ai mai aruncat apoi inca un cutit iar acesta...acesta sfarseste totul.  Imi tin mana pe inima, sa nu mai curga atata sange...off si cat m-am straduit sa-mi feresc inima. Acolo te tin pe tine! dar.. vai! oare ti s-a intamplat ceva? inca esti acolo....dar cum, esti ranit? respiri? Cu mainile tremurand iau cateva frunze, le nimeresc pe cele negre si le pun acolo pe rana de la inima. Cea de la picior nu ma intereseaza, nu ! Inima, acolo te tin pe tine!
  Imi tremura picioarele, si ma ridic sprijinidu-ma de banca. Continui sa strig dupa ajutor...nu stiu ce doare mai tare, ca nu-mi raspunzi...sau sa stiu ca ma auzi, dar nu faci nimic. Toata natura a tremurat, cand te-am strigat ultima oara....Am ratacit din nou nestiind in ce parte trebuie sa merg. Dar, respir adanc si pasesc usor ianinte....cad si ma lovesc. Drumul acesta e plin de pietre si gropi, iar rana de la picior inca sangereaza.
  Oare cat mai am de mers pana la granita ? Oare, te vei intoarce ? Oare ce s-a intamplat cu inima mea, dar cu tine? Sper sa nu te fi scurs printre picaturile de sange, nu vreau sa fi plecat de acolo.
  Cu degetele murdare de sangele scurs scriu pe o coaja de copac `TE IUBESC` , si plec schiopatand. Imi tin mana pe inima, sa protejez ce mai am din tine.
   Deja mi-e dor....

15 apr. 2013

Primii pasi

Merg de cateva ore pe acest drum, printre frunzele astea. Ce ciudat...primăvara da sa vină, dar aici sunt frunze de toate culorile: verzi, galbene, roşii, portocalii, negre...ce-i cu frunzele astea-n drumul meu? Si nu ştiam ca exista astfel de frunze...negre. Bate vantul atat de tare, mi se face frig si sigur am sa racesc, dar imi protejez inima de raceala, fiindca te păstrez în ea si nu vreau sa patesti nimic rau.
 Aud şoapte cum ca, vremea de pe drumul asta o pot controla eu...defapt dacă sufletul meu ar plange, aici ar ploua...torenţial. Sa-nteleg ca...am toamna in suflet, dar nu orice toamna, ci una neagră. Asta nu inseamna decat ca totul moare incet inauntrul meu, si nu e atat de bine...unde voi ajunge in ritmul asta?
  Deja m-am uitat de cateva ori inapoi, si te-am vazut. Imi tremura inima...stateai nemiscat in mijlocul drumului, nu stiu daca  mi-ai citit biletul. Eu l-am lasat pe masa, pe oglinda, pe geam...peste tot, si sper ca l-ai gasit si ca ai citit printre randuri. Raceala asta vine treptat, de aia prima oara mi-au inghetat ochii, si te-ai intristat cand m-ai vazut pe mine...cu ochii de gheata, cu lacrimile...Stii ce-am facut cu lacrimile? Mi-am spus ca daca voi sta pe spate, ele vor curge inapoi sau cel putin se vor duce inlaturi. De asta n-ai vazut nicio urma a lacrimilor. Dar, ce sa stii tu despre noptile mele , despre ce se intampla cand singuratatea ma alege, cand intunericul ma insoteste. As vrea ca atunci cand ma voi uita inapoi tu sa-mi zambesti si sa te aflii exact in spatele meu, atat de aproape, asa cum este coperta unei carti de paginile ei...si sa-mi vorbesti, sa-mi spui ca m-ai inteles, ca ma crezi, si ca ma vei crede mereu ca te iubesc doar pe tine, ca nu caut pe altcineva, ca nu mai simt nimic pentru nimeni, ca restul sunt simplii prieteni, ca te vad doar pe tine oricine ar incerca sa ma faca sa vad altceva, as vrea sa ma crezi...Dar mi-e frica sa privesc si sa te vad din nou, asa departe. Mi-ar fi din ce in ce mai greu sa fac urmatorul pas, si urmatorul....Acum cand stau si ma gandesc mi se face pielea de gaina: pe strada mea urmeaza iarna. Asa e firesc, nu? Toamna, iarna..si odata cu iarna, inghetul. Odata cu inghetul...nu nu vreau sa-mi inghete inima ! Acolo te tin pe tine, cel putin pana la granita caci apoi....nu, nu vreau sa-mi imaginez. Vreau sa cred ca te pot avea pentru totdeauna !
 Vad o banca parasita, poate ar trebui sa ma odihnesc, dar, nu ! Voi merge neintrerupt pana la destinatie, pana la o alta eu.

13 apr. 2013

Astazi...

        Azi mi-am făcut bagajul....
 Îmi tremură inima, ştiu că trebuie să plec din cadrul ăsta. Ştiu că va fi bine, cândva...nu ştiu când, dar ştiu că va fi. Îmi întorc privirea şi începe ploaia....ploaia amară şi fierbinte în acelaşi timp. Las în urmă atâtea, dar fiecare colt urlă...urlă şi miroase a amintire. Simt că mă strigă, iar cu braţele-i lungi, mă atacă, vor să mă prindă, să mă tragă, să mă las târâtă în acel colţ...Dar nu! Încep să învăţ să-mi ţin capul, şi uneori mai am scăpări, dar ştiu că voi reuşi....Uite, îmi ţin capul drept!
     Inspir adânc, şi fotografiez cu privirea totul....am imaginea asta protejată astfel încât nu o voi putea sterge niciodată. Am să o păstrez în cufărul cu amintiri, şi promit că am să mă uit la ea când îmi va fi dor...sau poate mai bine nu! Mai bine nu păstrez nimic, dacă sunt forţată să o iau de la început nu trebuie să păstrez nimic... Ce-ar fi trebuit să pun în bagaj ??? Poze..hmm nu mai există. Iar dacă ar fi existat şi le-aş fi purtat cu mine, ar fi devenit altarul meu. Aş fi dormit cu ele sub pernă, le-aş fi îmbrăţişat, le-aş fi desenat pupici cu glosul meu, le-aş fi tatuat cu buzele mele, aş fi vorbit cu ele, aş fi plâns pe ele..Şi deşi aş fi fost plecată...asta însemna defapt că nu am făcut niciun pas, că am rămas în acelaşi loc şi asta însemna că efortul meu e în zadar.
   Iar din haine,oricum nu iau multe...îmi voi reînnoi garderoba de-ndată ce voi ajunge la destinaţie...deşi tricoul tău nu se va demoda niciodată, iar parfumul pe care-l poartă rămâne cel mai tare drog posibil pentru mine. Dar pe drumul acesta nu ar trebui să port astfel de droguri, şi apoi la graniţă...nu, mai bine nu!
  Sincer, vreau să răcesc. De aceea m-am îmbrăcat subţire deşi ştiu că vremea e înşelătoare...ca inima. Odată cu răceala mea, se va răci şi inima mea ? O de s-ar răci....dar nu, stai! Să nu se răcească! În ea te ţin pe tine, nu vreau să îngheţi..nu! Nu aş vrea să pleci de acolo, cred că e dreptul meu să-mi curgi prin vene toată viaţa...iar atunci când va trebui să pleci pentru totdeauna, atunci va fi nevoie să-mi deschizi pieptul, să-mi smulgi inima, să o iei cu tine, sau să o arunci în mare....Dar eu vreau să rămâi acolo ! Iar dacă tu nu vei face nimic ca să creşti acolo, sigur te vei ofili...şi nu vreau să te ofileşti, să-mi curăţ apoi inima şi să fie goală.
 "Îmi cunoşti preferinţele, îmi poţi simţi parfumul...îmi poţi citi paşii. Poţi închide ochii, iţi poţi deschide inima...poţi veni în urma mea. Ştii că la fiecare pas îmi voi întoarce privirea...şi-am să aştept. Doar până la graniţă, căci apoi voi uita totul, iar ochii mei nu vor mai acoperi niciodată drumul pe care păşesc acum."
 Las biletul ăsta pe masă, pe oglindă, pe geam....peste tot. Las şi uşa deschisă...oricum casa e prea goală. Ahh oricum nu s-ar apropia nimeni...monştrii din colţuri încă urlă, şi vor urla mereu de singurătate. Las biletul, să-l poţi citi în cazul în care, paşii tăi îmi vor săruta drumul. Ţie să nu-ţi fie teamă de monştrii, nu ţi-ar face rău niciodată!
  Las uşa întredeschisă...şi mâna-mi aluncă uşor pe clanţă. Fac o pauză la uşa scării, moment de reculegere....închid ochii "ultimul nostru moment" rămâne aici. Inspir din nou adânc şi-mi fac loc prin frunzişul acesta, mă pierd. şi nimeni nu-mi poate lua urma...doar tu!

11 apr. 2013

Ultima scrisoare

      Ce ciudat sună "Ultima scrisoare"....de parcă ţi-aş mai fi scris vreo scrisoare până acum, şi aceasta, da aceasta ar fi ultima. Defapt, eu ţi-aş fi scris....dar n-ai vrut tu!
      "Dacă el îţi scria, şi tu îi răspundeai...mie să nu-mi trimiţi scrisori". Am inţeles, să ştii. Şi nu ţi-am trimis gândurile mele aşa cum mi-aş fi dorit : tu să primeşti un plic alb, în care să găseşti gândurile mele prinse pe veci în hârtie parfumată, să le citeşti încântat şi cu sufletul la gură abia aşteptând să citeşti următorul rând, şi următorul, până la veşnicul P.S regăsit în fiecare rând al scrisorii "Te iubesc tati '!". Şi apoi tu să mă suni încă cu respiraţia tăiată, să-mi spui că mă iubeşti, să-mi mulţumeşti, să-mi spui că ţi-e dor de mine şi atunci când ne vedem să mă strângi tare în braţe. Nu ţi-aş fi cerut să-mi răspunzi vreodată...doar să le citeşti şi să laşi inima să-mi mulţumească.
     Ce ciudat cum prima scrisoare, este defapt ultima! Ştii, nu am putut s-o numesc "Prima scrisoare" fiindcă nu am să-ţi mai scriu niciodată, deci rămâne ultima...prima mea încercare de a vorbi cu tine în scris,renunţând la rime, la veşnicele mele rime. Şi să-ţi spun că te-am aşteptat în ploaie...da ploua în jurul meu atunci şi eu aşteptam să vi. Să vi, şi să-mi spui că mă iubeşti, că-ţi pare rău, că nu ai vrut să iasă aşa,  că vrei să incercăm să fie bine...Aş fi vrut să mă fi ascultat! Te ascultam şi eu, şi găseam o soluţie. Ai fi lăsat şi tu de la tine aşa cum am făcut eu de atâtea ori ? Ţi-ai fi călcat orgoliul ? Nu ştiu....poate de aia nu ai spus nimic. Poate de aia ai considerat că am greşit, că din punctul tău de vedere e cel mai bine aşa cum spui tu, şi că eu aş fi putut să mă întorc la cutia mea...
   Da, şi am decis să plec....Am plecat fiindcă nu mai suportam ploaia, nu mai suportam să nu vii tu, nu mai suportam să nu mă crezi când iţi spuneam că  eşti mai important ca oricine, că nu contează altcineva, că nu vreau pe altcineva...nu mai suportam faptul că te-ai rezumat la trecut şi ai uitat că prezentul e cel mai important...şi ai uitat că eu nu am ţinut cont de trecutul tău. Dar acum cu bagajele făcute, plec...Plec departe de tot ce se întâmplă aici, de tot ce mă răneşte...plec să-mi iau din nou viaţa de la început, mâine am să învăţ să-mi ţin capul drept, va dura ceva până când voi învăţa să merg, şi cel mai mult....până când voi învăţa să vorbesc despre ce simt,despre mine.
  Dar mă voi întoarce....te rog să nu mă urăşti pentru că am plecat, ştii că te-am aşteptat. Să nu mă urăşti pentru plecarea mea, pentru ritmul meu...mai presus de toate  să nu-ţi pese de ceea ce zic alţii, măcar acum să mă crezi...Cu ce-aş putea încheia ultima mea scrisoare? Ţi-aş scrie la nesfarşit!

        P.S.  Păstrez eu totul...mai ales tricoul plin de parfumul tău, voi dorm în el când o să-mi fie rău.