24 apr. 2013

Un orizont

  Din partea lui, ploaia continuă...tună şi fulgeră neîncetat. Iar el...el stă în mijlocul ploii. Continui să alerg, aici la mine bate vântul, bate usturător cu tăieturi sângeroase pe şira spinarii.
  Drumul acesta pare peticit. De parcă cineva ar fi adunat mai multe bucăţi de asfalt, de pământ, de iarbă, de pietre şi bolovani. De parcă le-ar fi pus cap la cap, ca acum să am parte de gropi adânci, iazuri, suişuri, uneori drum drept şi alteori dureri groaznice în tălpile picioarelor din cauza pietricelelor fierbinţi şi a cioburilor aruncate, căci am pornit desculţă. Da, sunt desculţă de atâtea veşnicii!
  Cred, că e vina mea. Că toate acestea le-am lăsat în urma mea, când s-au aruncat cuţite, când a fost furtună, când purtam grindină. Deci da, eu le-am lăsat aici şi acum trebuie să  continui drumul, peticit de mine.
   El e în depărtare, schiopătează...Oare s-a lovit de vreo piatră? Oare este vina mea? Ce întorsătură! Înţeleg acum toate strigătele sale, erau defapt temeri...Ştiu că n-ar fi vrut să mă vadă plecând, n-ar fi vrut să pornesc pe acest drum...De ce nu m-a oprit? Ar fi fost simplu, mult mai simplu să-mi prindă mâna, să se uite la mine cu ochii săi, cu acea privire, cu lumina sa...Să-mi spună să stau, să nu las casa goală, să nu împrăştii bilete parfumate.
  Unele răni se vindecă, altele nu. Defapt toate se vindecă...în ritmul lor. Ieri o fiinţă ciudată cu părul ciufulit, cearcăne mari,ochii roşii şi buze vinete, cu trupul scheletic şi privirea rătăcită mă privea din oglindă. M-am speriat! M-am speriat si-am lovit-o, apoi a dispărut. Se făcuse cioburi în mâinile mele, cioburi care imi atingeau oasele.
   Te văd venind şi îmi tremură inima. Oare s-a schimbat orizontul? Ai redevenit tu...? Defapt, tu eşti din totdeauna, doar eu schimbasem traiectoria.

23 apr. 2013

Jumatatea drumului...

     De câteva veşnicii, am închis ochii. Nu, nu mi-a pierit suflarea, şi nici nu am orbit. Vântul mi-a şoptit că închizând ochii, totul va părea mai uşor. Şi asta fac! Inima mea nu mai sângerează, iar tu eşti tot acolo....eşti ca o stâncă! Eşti neclintit...
     Dar azi...azi ţi-am auzit din nou glasul. El venea în urma mea, odată cu o ploaie torenţială. În sufletul tău plouă! Inima începe să-mi tremure...Şi mi-e teamă să deschid ochii. Dacă este o iluzie? Dacă eşti la fel de departe? La fel de nevăzut? Şi cum să-mi întorc trupul ? Dar...vreau să te strâng în braţe!
    Îmi fac deci curaj, şi mă întorc. Apoi ezitând în fiecare secundă, îmi deschid ochii. Privesc larg şi...te văd! Eşti acolo, în depărtare şi strigi. Oare mi-ai citit biletul ? Oare ţi-au şoptit ceva monştrii din colţuri ? Sau şi eu la rândul meu, sunt o stâncă în inima ta? Nu ştiu ce te-a adus aici...tot ce contează e că eşti acolo.
  Şi alerg spre tine,alerg şi mă impiedic...mă ridic, alerg şi-mi alunecă piciorul...mă ridic din nou şi alerg. Cea mai lungă alergare în întâmpinarea ta! Drumul acesta pare nesfârşit, vin spre tine, şi simt apropierea ta...Dar cât mai durează până când te voi strânge atât de tare la pieptul meu, încât tu să simţi tot dorul meu, toată iubirea?
  Mă doare piciorul, şi mă ustură inima. Dar alerg. Alerg atâta timp cât ştiu că vii spre mine, şi mor de nerăbdare, să-mi stai în braţe.

19 apr. 2013

O fi sfarsitul...?

   Nu mai ţin cont de cum trec clipele pe drumul ăsta. Ştiu doar că trec, trec şi tu eşti la fel de departe...la fel cum este luna, departe de soare.
   Azi din nou, mi-am întors privirea şi te-am auzit. Nu spuneai nimic altceva decât aceleaşi gânduri închipuite. E ciudat acest fel al tău de-a fi. Îmi spui că eu am plecat de mai multe ori....dar  ştii că niciodată nu am plecat cu adevărat, ştii că la colţ te aşteptam. Am trecut pe lângă atâtea colţuri pe drumul ăsta, dar tu nu te ascundeai dupa niciunul...Ahhh, da....tu eşti în spatele meu, acolo undeva departe. Şoaptele tale, mi-au trecut pe lângă ureche, erau atât de reci...
  Brusc începe ploaia, plouă atât de tare! O ploaie fierbinte si acidă...nici măcar nu am unde să mă ascund. Aşa că merg mai departe...merg mai departe prin ploaie, până când, la câţiva metrii vad doi copaci îmbrăţişaţi, mă arunc sub acoperişul lor...mă simt învăluită de căldură! Şi în sfârşit ploaia se opreşte...
  M-am săturat de vremea asta schimbătoare! Acum e puţin soare, acum plouă...acum dă îngheţul. Şi cred că ştiu de ce... Nu mai suport suspansul ăsta...şi am decis. Mă uit puţin înapoi, eşti la fel de departe...nu ştii ce vrei, nu ştii ce să faci iar eu nu mai suport să strig către tine, iar tu să nu răspunzi. Aşa că îmi iau mâna de pe inimă, şi plină de lacrimi îmi lovesc pieptul cu pumnii. Hai scurge-te, ieşi afară de acolo ! Picături de sânge se preling pe mine, şi odată cu ele..şi tu. Plouă din nou acid, fierbinte...strig atât de tare încât să mă auzi de acolo de unde eşti. Să întelegi şi să mă crezi că, te-am căuat, te-am aşteptat, ţi-am vorbit..chiar am strigat, dar tu nu ai dat niciun semn. Încotro ne îndreptăm defapt ? Vreau să iei urma acestor picuri, să revii , şi să ma cuprinzi de mână.
   Plouă atât de tare......

16 apr. 2013

Cutite

 Sunt cateva zile de cand ratacesc, ratacesc pe drumul asta fara tine. In viata reala a trecut o saptamana...o saptamana de vesnicii.
  Dar azi,pentru o secunda mi-a zambit sufletul ! Ti-am auzit glasul ! M-am fastacit, m-am impiedicat, iar cand m-am intors....erai la fel de departe. Urlai catre mine, spunandu-mi lucruri false. Nu era nici pe departe ce-mi doream...nu erai aproape de mine asa cum este o coperta de paginile ei, dimpotriva parea ca tu esti soarele iar eu luna...poate chiar asa e, tu esti soarele, iar eu luna. Am incercat sa ma apropii, si am facut cativa pasi inapoi exact atunci, ai aruncat un cutit, si inca unul, si inca unul....ma lovesti in inima. Nu ! Acolo esti tu..ce faci ? ce se intampla cu aceste cutite? de unde le-ai scos? tu nu purtai asa ceva....
 Sangerez, si te strig...te strig din nou, si din nou...poate ma auzi, sigur m-ai auzit caci ai mai aruncat apoi inca un cutit iar acesta...acesta sfarseste totul.  Imi tin mana pe inima, sa nu mai curga atata sange...off si cat m-am straduit sa-mi feresc inima. Acolo te tin pe tine! dar.. vai! oare ti s-a intamplat ceva? inca esti acolo....dar cum, esti ranit? respiri? Cu mainile tremurand iau cateva frunze, le nimeresc pe cele negre si le pun acolo pe rana de la inima. Cea de la picior nu ma intereseaza, nu ! Inima, acolo te tin pe tine!
  Imi tremura picioarele, si ma ridic sprijinidu-ma de banca. Continui sa strig dupa ajutor...nu stiu ce doare mai tare, ca nu-mi raspunzi...sau sa stiu ca ma auzi, dar nu faci nimic. Toata natura a tremurat, cand te-am strigat ultima oara....Am ratacit din nou nestiind in ce parte trebuie sa merg. Dar, respir adanc si pasesc usor ianinte....cad si ma lovesc. Drumul acesta e plin de pietre si gropi, iar rana de la picior inca sangereaza.
  Oare cat mai am de mers pana la granita ? Oare, te vei intoarce ? Oare ce s-a intamplat cu inima mea, dar cu tine? Sper sa nu te fi scurs printre picaturile de sange, nu vreau sa fi plecat de acolo.
  Cu degetele murdare de sangele scurs scriu pe o coaja de copac `TE IUBESC` , si plec schiopatand. Imi tin mana pe inima, sa protejez ce mai am din tine.
   Deja mi-e dor....

15 apr. 2013

Primii pasi

Merg de cateva ore pe acest drum, printre frunzele astea. Ce ciudat...primăvara da sa vină, dar aici sunt frunze de toate culorile: verzi, galbene, roşii, portocalii, negre...ce-i cu frunzele astea-n drumul meu? Si nu ştiam ca exista astfel de frunze...negre. Bate vantul atat de tare, mi se face frig si sigur am sa racesc, dar imi protejez inima de raceala, fiindca te păstrez în ea si nu vreau sa patesti nimic rau.
 Aud şoapte cum ca, vremea de pe drumul asta o pot controla eu...defapt dacă sufletul meu ar plange, aici ar ploua...torenţial. Sa-nteleg ca...am toamna in suflet, dar nu orice toamna, ci una neagră. Asta nu inseamna decat ca totul moare incet inauntrul meu, si nu e atat de bine...unde voi ajunge in ritmul asta?
  Deja m-am uitat de cateva ori inapoi, si te-am vazut. Imi tremura inima...stateai nemiscat in mijlocul drumului, nu stiu daca  mi-ai citit biletul. Eu l-am lasat pe masa, pe oglinda, pe geam...peste tot, si sper ca l-ai gasit si ca ai citit printre randuri. Raceala asta vine treptat, de aia prima oara mi-au inghetat ochii, si te-ai intristat cand m-ai vazut pe mine...cu ochii de gheata, cu lacrimile...Stii ce-am facut cu lacrimile? Mi-am spus ca daca voi sta pe spate, ele vor curge inapoi sau cel putin se vor duce inlaturi. De asta n-ai vazut nicio urma a lacrimilor. Dar, ce sa stii tu despre noptile mele , despre ce se intampla cand singuratatea ma alege, cand intunericul ma insoteste. As vrea ca atunci cand ma voi uita inapoi tu sa-mi zambesti si sa te aflii exact in spatele meu, atat de aproape, asa cum este coperta unei carti de paginile ei...si sa-mi vorbesti, sa-mi spui ca m-ai inteles, ca ma crezi, si ca ma vei crede mereu ca te iubesc doar pe tine, ca nu caut pe altcineva, ca nu mai simt nimic pentru nimeni, ca restul sunt simplii prieteni, ca te vad doar pe tine oricine ar incerca sa ma faca sa vad altceva, as vrea sa ma crezi...Dar mi-e frica sa privesc si sa te vad din nou, asa departe. Mi-ar fi din ce in ce mai greu sa fac urmatorul pas, si urmatorul....Acum cand stau si ma gandesc mi se face pielea de gaina: pe strada mea urmeaza iarna. Asa e firesc, nu? Toamna, iarna..si odata cu iarna, inghetul. Odata cu inghetul...nu nu vreau sa-mi inghete inima ! Acolo te tin pe tine, cel putin pana la granita caci apoi....nu, nu vreau sa-mi imaginez. Vreau sa cred ca te pot avea pentru totdeauna !
 Vad o banca parasita, poate ar trebui sa ma odihnesc, dar, nu ! Voi merge neintrerupt pana la destinatie, pana la o alta eu.

13 apr. 2013

Astazi...

        Azi mi-am făcut bagajul....
 Îmi tremură inima, ştiu că trebuie să plec din cadrul ăsta. Ştiu că va fi bine, cândva...nu ştiu când, dar ştiu că va fi. Îmi întorc privirea şi începe ploaia....ploaia amară şi fierbinte în acelaşi timp. Las în urmă atâtea, dar fiecare colt urlă...urlă şi miroase a amintire. Simt că mă strigă, iar cu braţele-i lungi, mă atacă, vor să mă prindă, să mă tragă, să mă las târâtă în acel colţ...Dar nu! Încep să învăţ să-mi ţin capul, şi uneori mai am scăpări, dar ştiu că voi reuşi....Uite, îmi ţin capul drept!
     Inspir adânc, şi fotografiez cu privirea totul....am imaginea asta protejată astfel încât nu o voi putea sterge niciodată. Am să o păstrez în cufărul cu amintiri, şi promit că am să mă uit la ea când îmi va fi dor...sau poate mai bine nu! Mai bine nu păstrez nimic, dacă sunt forţată să o iau de la început nu trebuie să păstrez nimic... Ce-ar fi trebuit să pun în bagaj ??? Poze..hmm nu mai există. Iar dacă ar fi existat şi le-aş fi purtat cu mine, ar fi devenit altarul meu. Aş fi dormit cu ele sub pernă, le-aş fi îmbrăţişat, le-aş fi desenat pupici cu glosul meu, le-aş fi tatuat cu buzele mele, aş fi vorbit cu ele, aş fi plâns pe ele..Şi deşi aş fi fost plecată...asta însemna defapt că nu am făcut niciun pas, că am rămas în acelaşi loc şi asta însemna că efortul meu e în zadar.
   Iar din haine,oricum nu iau multe...îmi voi reînnoi garderoba de-ndată ce voi ajunge la destinaţie...deşi tricoul tău nu se va demoda niciodată, iar parfumul pe care-l poartă rămâne cel mai tare drog posibil pentru mine. Dar pe drumul acesta nu ar trebui să port astfel de droguri, şi apoi la graniţă...nu, mai bine nu!
  Sincer, vreau să răcesc. De aceea m-am îmbrăcat subţire deşi ştiu că vremea e înşelătoare...ca inima. Odată cu răceala mea, se va răci şi inima mea ? O de s-ar răci....dar nu, stai! Să nu se răcească! În ea te ţin pe tine, nu vreau să îngheţi..nu! Nu aş vrea să pleci de acolo, cred că e dreptul meu să-mi curgi prin vene toată viaţa...iar atunci când va trebui să pleci pentru totdeauna, atunci va fi nevoie să-mi deschizi pieptul, să-mi smulgi inima, să o iei cu tine, sau să o arunci în mare....Dar eu vreau să rămâi acolo ! Iar dacă tu nu vei face nimic ca să creşti acolo, sigur te vei ofili...şi nu vreau să te ofileşti, să-mi curăţ apoi inima şi să fie goală.
 "Îmi cunoşti preferinţele, îmi poţi simţi parfumul...îmi poţi citi paşii. Poţi închide ochii, iţi poţi deschide inima...poţi veni în urma mea. Ştii că la fiecare pas îmi voi întoarce privirea...şi-am să aştept. Doar până la graniţă, căci apoi voi uita totul, iar ochii mei nu vor mai acoperi niciodată drumul pe care păşesc acum."
 Las biletul ăsta pe masă, pe oglindă, pe geam....peste tot. Las şi uşa deschisă...oricum casa e prea goală. Ahh oricum nu s-ar apropia nimeni...monştrii din colţuri încă urlă, şi vor urla mereu de singurătate. Las biletul, să-l poţi citi în cazul în care, paşii tăi îmi vor săruta drumul. Ţie să nu-ţi fie teamă de monştrii, nu ţi-ar face rău niciodată!
  Las uşa întredeschisă...şi mâna-mi aluncă uşor pe clanţă. Fac o pauză la uşa scării, moment de reculegere....închid ochii "ultimul nostru moment" rămâne aici. Inspir din nou adânc şi-mi fac loc prin frunzişul acesta, mă pierd. şi nimeni nu-mi poate lua urma...doar tu!

11 apr. 2013

Ultima scrisoare

      Ce ciudat sună "Ultima scrisoare"....de parcă ţi-aş mai fi scris vreo scrisoare până acum, şi aceasta, da aceasta ar fi ultima. Defapt, eu ţi-aş fi scris....dar n-ai vrut tu!
      "Dacă el îţi scria, şi tu îi răspundeai...mie să nu-mi trimiţi scrisori". Am inţeles, să ştii. Şi nu ţi-am trimis gândurile mele aşa cum mi-aş fi dorit : tu să primeşti un plic alb, în care să găseşti gândurile mele prinse pe veci în hârtie parfumată, să le citeşti încântat şi cu sufletul la gură abia aşteptând să citeşti următorul rând, şi următorul, până la veşnicul P.S regăsit în fiecare rând al scrisorii "Te iubesc tati '!". Şi apoi tu să mă suni încă cu respiraţia tăiată, să-mi spui că mă iubeşti, să-mi mulţumeşti, să-mi spui că ţi-e dor de mine şi atunci când ne vedem să mă strângi tare în braţe. Nu ţi-aş fi cerut să-mi răspunzi vreodată...doar să le citeşti şi să laşi inima să-mi mulţumească.
     Ce ciudat cum prima scrisoare, este defapt ultima! Ştii, nu am putut s-o numesc "Prima scrisoare" fiindcă nu am să-ţi mai scriu niciodată, deci rămâne ultima...prima mea încercare de a vorbi cu tine în scris,renunţând la rime, la veşnicele mele rime. Şi să-ţi spun că te-am aşteptat în ploaie...da ploua în jurul meu atunci şi eu aşteptam să vi. Să vi, şi să-mi spui că mă iubeşti, că-ţi pare rău, că nu ai vrut să iasă aşa,  că vrei să incercăm să fie bine...Aş fi vrut să mă fi ascultat! Te ascultam şi eu, şi găseam o soluţie. Ai fi lăsat şi tu de la tine aşa cum am făcut eu de atâtea ori ? Ţi-ai fi călcat orgoliul ? Nu ştiu....poate de aia nu ai spus nimic. Poate de aia ai considerat că am greşit, că din punctul tău de vedere e cel mai bine aşa cum spui tu, şi că eu aş fi putut să mă întorc la cutia mea...
   Da, şi am decis să plec....Am plecat fiindcă nu mai suportam ploaia, nu mai suportam să nu vii tu, nu mai suportam să nu mă crezi când iţi spuneam că  eşti mai important ca oricine, că nu contează altcineva, că nu vreau pe altcineva...nu mai suportam faptul că te-ai rezumat la trecut şi ai uitat că prezentul e cel mai important...şi ai uitat că eu nu am ţinut cont de trecutul tău. Dar acum cu bagajele făcute, plec...Plec departe de tot ce se întâmplă aici, de tot ce mă răneşte...plec să-mi iau din nou viaţa de la început, mâine am să învăţ să-mi ţin capul drept, va dura ceva până când voi învăţa să merg, şi cel mai mult....până când voi învăţa să vorbesc despre ce simt,despre mine.
  Dar mă voi întoarce....te rog să nu mă urăşti pentru că am plecat, ştii că te-am aşteptat. Să nu mă urăşti pentru plecarea mea, pentru ritmul meu...mai presus de toate  să nu-ţi pese de ceea ce zic alţii, măcar acum să mă crezi...Cu ce-aş putea încheia ultima mea scrisoare? Ţi-aş scrie la nesfarşit!

        P.S.  Păstrez eu totul...mai ales tricoul plin de parfumul tău, voi dorm în el când o să-mi fie rău.