De câteva veşnicii, am închis ochii. Nu, nu mi-a pierit suflarea, şi nici nu am orbit. Vântul mi-a şoptit că închizând ochii, totul va părea mai uşor. Şi asta fac! Inima mea nu mai sângerează, iar tu eşti tot acolo....eşti ca o stâncă! Eşti neclintit...
Dar azi...azi ţi-am auzit din nou glasul. El venea în urma mea, odată cu o ploaie torenţială. În sufletul tău plouă! Inima începe să-mi tremure...Şi mi-e teamă să deschid ochii. Dacă este o iluzie? Dacă eşti la fel de departe? La fel de nevăzut? Şi cum să-mi întorc trupul ? Dar...vreau să te strâng în braţe!
Îmi fac deci curaj, şi mă întorc. Apoi ezitând în fiecare secundă, îmi deschid ochii. Privesc larg şi...te văd! Eşti acolo, în depărtare şi strigi. Oare mi-ai citit biletul ? Oare ţi-au şoptit ceva monştrii din colţuri ? Sau şi eu la rândul meu, sunt o stâncă în inima ta? Nu ştiu ce te-a adus aici...tot ce contează e că eşti acolo.
Şi alerg spre tine,alerg şi mă impiedic...mă ridic, alerg şi-mi alunecă piciorul...mă ridic din nou şi alerg. Cea mai lungă alergare în întâmpinarea ta! Drumul acesta pare nesfârşit, vin spre tine, şi simt apropierea ta...Dar cât mai durează până când te voi strânge atât de tare la pieptul meu, încât tu să simţi tot dorul meu, toată iubirea?
Mă doare piciorul, şi mă ustură inima. Dar alerg. Alerg atâta timp cât ştiu că vii spre mine, şi mor de nerăbdare, să-mi stai în braţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu