Din partea lui, ploaia continuă...tună şi fulgeră neîncetat. Iar el...el stă în mijlocul ploii. Continui să alerg, aici la mine bate vântul, bate usturător cu tăieturi sângeroase pe şira spinarii.
Drumul acesta pare peticit. De parcă cineva ar fi adunat mai multe bucăţi de asfalt, de pământ, de iarbă, de pietre şi bolovani. De parcă le-ar fi pus cap la cap, ca acum să am parte de gropi adânci, iazuri, suişuri, uneori drum drept şi alteori dureri groaznice în tălpile picioarelor din cauza pietricelelor fierbinţi şi a cioburilor aruncate, căci am pornit desculţă. Da, sunt desculţă de atâtea veşnicii!
Cred, că e vina mea. Că toate acestea le-am lăsat în urma mea, când s-au aruncat cuţite, când a fost furtună, când purtam grindină. Deci da, eu le-am lăsat aici şi acum trebuie să continui drumul, peticit de mine.
El e în depărtare, schiopătează...Oare s-a lovit de vreo piatră? Oare este vina mea? Ce întorsătură! Înţeleg acum toate strigătele sale, erau defapt temeri...Ştiu că n-ar fi vrut să mă vadă plecând, n-ar fi vrut să pornesc pe acest drum...De ce nu m-a oprit? Ar fi fost simplu, mult mai simplu să-mi prindă mâna, să se uite la mine cu ochii săi, cu acea privire, cu lumina sa...Să-mi spună să stau, să nu las casa goală, să nu împrăştii bilete parfumate.
Unele răni se vindecă, altele nu. Defapt toate se vindecă...în ritmul lor. Ieri o fiinţă ciudată cu părul ciufulit, cearcăne mari,ochii roşii şi buze vinete, cu trupul scheletic şi privirea rătăcită mă privea din oglindă. M-am speriat! M-am speriat si-am lovit-o, apoi a dispărut. Se făcuse cioburi în mâinile mele, cioburi care imi atingeau oasele.
Te văd venind şi îmi tremură inima. Oare s-a schimbat orizontul? Ai redevenit tu...? Defapt, tu eşti din totdeauna, doar eu schimbasem traiectoria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu