Oglinda trecutului....

     Azi m-am uitat in mijlocul ramei dreptunghiulare cu marginile rotunjite, cu fire de culoarea aurului tatuate pe marginile lor. Atingand-o cu varfurile degetelor, ceva din interior ma trage cu putere...si acolo..acolo intalnesc o fetita blonda cu ochii verzi, care tresare din iarba inalta culegand cateva flori cu codita mai lunga,pentru mama ei ca mai apoi aceasta sa-i faca o coronita de printesa, o vad si acum cu rochita ei alba cu bretele crete..bretonul drept si codite prinse cu clame in forma de fluturasi cu arcuri. Scumpa de ea sare intr-un picior sperand ca fluturasii aceia sa o ajute sa zboare catre cer. Ii vad teama de a nu cadea in lac, de  a nu ajunge odata cu serpii si alte vietati pe care le-a spionat cand a intrat in parcul acestabpe poteca dintre lacuri..ma asez langa ea stand pe spate, si vad inocenta ei, zambetul ei cand gaseste nori in forma de floare, catelus sau inima. Dorinta ei o cunosc pentru ca tocmai vorbea cu florile acelea,cand eram in spatele ei , se viseaza profesoara de copii orfani,viseaza sa aibe un print care sa o iubeasca mai sus de toate si care sa-i impleteasca coronite de flori frumos aranjate, viseaza ca printul ei sa se joace cu ea jocuri de mai de demult...visa un print fara casel, unul ca oricare altul.
     O vad cantand, o vad bucuroasa...mi se umple sufletul auzindu-i glasul. Ma face sa ma simt pasnica din nou..sa ma simt impacata, totul cu ajutorul acestei fetite ce e tot timpu vesela. Dar brusc un aer rece ma trage inapoi...iar oglinda se sparge..unde sunt eu acum..pajistea a disparut si in locul ei apare acest zid  rece in care mi se reflecta chipul obosit. Unde este tot ce aveam candva, tot se speram, toata inocenta, totuuul.
  As vrea sa pot intra din nou aici. Sa sparg geamul apoi sa nu am cale de intoarcere, sa raman aici, aici doar aici. Fiindca mi-e dor de mine, cea de acum un an...mi-e dor de teluri, de prietenii dezamagiti, te tot si de toate.
    Tocmai de aceea aleg sa scriu intr-una...sa scriu despre orice si oricine. Aici imi las sufletul si durerea in speranta ca le voi uita intr-un final.

Inca un tren....

     Se spune deseori ca viata e ca un tren. Un tren, numit "trenul vietii". Din acest tren, coboara diferiti oameni din jurul nostru...alteori in cate o statie, altii urca. Nu prea poti hotara cine urca sau coboara...unii sunt deja acolo cand trenul porneste, si fara voia ta coboara intr-o anumita gara, altii urca in unele statii, se aseaza langa tine si apoi coboara grabiti, asteptand probabil alt tren.
       Eu am urcat in trenul acesta cu geamuri murdare in urma cu nouasprezece ani si ceva...pe bancheta din fata ma asteptau mama si tatal meu fericiti...tata extrem de fericit pentru fata care i se nascuse, iar inima mamei crescuse de un milion de ori. Ma tinea in brate atat de strans, si nu ma lasa nimanui din vagonul acela, crezusem ca asa va fi tot drumul. Dar in gara cu numarul cinci, a coborat....a coborat ea, MAMA. Trecusem printr-o gara rece, in care speram sa nu fi oprit vreodata, iar acolo o vad deschizand usile trenului, o vad coborand incet. Crezusem ca vine inapoi, dar nu..usile s-au inchis, iar trenul a pornit brusc. O priveam de pe geamul murdar ar trenului cu atata regret, de atatea ori am fost pe punctul de a trage a maneta rosie, de care atarna firul de plumb... sa opresc trenul, sa ma intorc in gara aceea rece, sa stau cu ea. Imi doream sa fi coborat cu ea, banuiam ca nu coborase sa.mi culeaga o coronita de flori asa cum imi promisese...
     Dar tunelul din care tocmai am iesit, m-a facut sa-mi dau seama de faptul ca nu mai exista cale de intoarcere...nu mai vad gara, nu o mai pot privi...iar trenul acesta nu opreste in aceiasi gara de doua ori...macar de ar trece pe langa ea, de mi-ar da posibilitatea de a sari pe geam, de a ajunge acolo...la ea. Dar nicio sansa...exista o singura locomotiva, o singura directie...viitorul!
    In cateva statii, au urcat diferite persoane, unele au stat putin si au fugit apoi spre alt tren, altele doar au coborat si atat. Dar acum...acum a urcat o persoana speciala, careia ii pot spune fericita "Iubirea vietii mele". El m-a invatat sa ma bucur de frumoasele peisaje din jur, stergand intr-un colt geamul acesta. Sta de atata timp pe bancheta aceasta, si vreau sa stea tot drumul, sa ma tina in brate pe timpul noptii, sa ma pot cuibari la pieptul lui cand trecem pe acele poduri lungi si periculoase, sa ma invete toate numele florilor, si sa-i pot arata toate formele norilor, sa petrecem in fiecare gara, sa nu ne fie teama de opriri. Niciunul sa nu coboare, niciodata!
 (Amintiri din cutia de aur a sufletului- Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

Nord si sud...

     Azi ironia vietii ne aduce in acelasi punct in care o zi trece precum o secunda. O zi in care asteptarea masoara o eternitate. Ziua de azi a trecut rapid, fara secunde de repaus, fara clipe in care timpul sa stea pe loc cel putin o eternitate...simt ca ar fi trecut doar o secunda, o secunda in care am facut atatea plimbari, am admirat atatea privelisti iar gara ne-a fost din nou casa pe timp de ploaie. Aici am trait cele mai speciale momente, am jucat cele mai frumoase jocuri si am facut cele mai importante descoperiri! Aici te-am gasit pe tine! Aici am inceput sa fim noi, si indiferent in ce parte a pamantului am pleca impreuna, ne vom intoarce mereu aici.
     Dar acum, melancolia nu a intarziat sa apara. Aceasta zi ce a durat o secunda, isi rasfoieste acum paginile in mintea mea, ca acelea ale unei carti nesfarsite, careia ii vom adauga mereu ceva nou, fara sa mai tinem seama de numarul de pagini. Deoarece o vom reciti mereu cu aceiasi traire si placere ca de fiecare data.
    Totusi azi...azi au plecat din gara doua trenuri, in directii total opuse. Trenul meu alearga in ropot spre nord, pe cand, al tau...ei bine al tau fuge spre sud! Atat de departe...atat de rapid. Ce mi-as putea dori mai mult, decat ca rotile acestui tren, sa se invarta inapoi... sa alerge cu aceiasi sete catre tine. Iar al tau, dragul meu sa fie magnetul care il atrage cu viteza luminii...sa ne contopim acum! Sa nu mai plece niciunul din noi, niciodata singur! Sa fim mereu unul umbra celuilalt, in orice colt de lume ne-am hotara sa mergem.
        Insa, acest tren alearga cu indarjire spre nordul sau...iar trenul tau, demult si-a oprit rotile in gara ta. De aici, de pe geamul trenului, nu pot admira nicio priveliste din acest tablou al toamnei ce imediat se sfarseste...e totul negru. Tot ce pot vedea sunt farurile masinilor ce gonesc pe marginea muntilor. Aceste lumini galbene, sclipesc deseori in departare, facandu-mi in ciuda...caci se indreapta spre sud, gonesc atat de repede, iar ele nu opresc in nicio statie.
     Mai pot vedea chipul meu obosit de atatea plecari, reflectat in geamul trenului...vreau sa vin, sa nu mai trebuiasca sa plec niciodata! Decat tinandu-te de mana, doar cu conditia, ca tu sa ma tii in brate tot drumul. Nu vreau sa ma mai intorc singura in mijlocul acestori munti ce doar ma tin departe de tine...ce nu ma lasa nici macar sa privesc inspre tine, sa-mi pot imagina ce faci... Cel putin tu, iubitul meu, iti indrepti privirea catre acest lant muntos ce-l vezi din departare si-mi vorbesti asa, privind coroana acestor munti..stiind ca sunt aici. Dar eu? Eu ce pot face, decat sa ma uit in jur, cautand ceva ce ma leaga de tine, si gasesc amintirile noastre..o mie! Totusi...nimic nu se compara cu prezenta ta, cu linistea chipului tau si cu siguranta bratelor tale.
    Abia asept sa ne urcam in acelasi tren, care sa ne duca spre casa noastra eterna. Acolo de unde muntii, se vad de la departare, iar tu iubitul meu, tu esti asa aproape!
  (Amintiri din cutia de aur a sufletului- Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

Același decor

E un decor trist aici...de m-ar întreba cineva ce văd acum, aș folosi cuvinte ca : negru, bordură, pustiu, lut, uitare și amintire. De ani de zile, vizitez același loc, de fiecare dată la fel, deși mereu i se adaugă câte ceva. Dar păstrează același negru nuanțat la fiecare aruncare de privire. Îmi tremură sufletul de fiecare dată când, mâna mea apasă clanța acestei porți parțial transparente. Pășesc printre zeci de pietre, fiecare având tatuat câte un nume, niște cifre și o veșnică amintire. E un loc imens...dealul ce-mi stă în față și-a făcut trepte din aceste pietre, iar aici...aici la poalele sale sunt atât de multe! Mă simt de parcă aș fi în transă de fiecare dată când trec pe aici, e atât de pustiu și totuși...atât de plin de trupuri de lut îngropate deseori înspre uitare. În mersul meu hipnotizat, ajung cu  greu la piatra aceasta cu bordura crăpată...asupra ei treisprezece ierni și-au așternut zăpezile din ce în ce mai grele și mai reci...și uite! E noiembrie și curand mai urmează o iarnă...Iar piatra aceasta e nemișcată, are centrul la fel de alb, cu jumătate din numele meu tatuat pe ea, cu cifrele unor zile pe care nu le voi uita nicicând, cu cifrele unui an greu...cu citate despre amintire si profeții biblice despre învierea ce va urma. Mă așez pe bordura crăpată, și mângâi din nou piatra aceasta ca și cum aș mângâia chipul ei, privirea ei specială de mamă. E a nu știu câta oară când pașii mei obosiți se odihnesc aici, când brațele mele îi curață mormântul și îi udă pamântul cu lacrimi fierbinți. Ridic capul și privind în jur, văd atâta liniște...da, liniștea aceasta e atât de evidentă încât o poți vedea, o poți simți..singurii care mai completează acest tablou liniștit sunt imenșii copaci care cântă prin vuietul frunzelor toate poveștile trupurilor de lut aduse aici...știu asta de la liliacul ce a stat la căpătâiul ei ani de zile împrăștiind parfumul său în jurul meu. Dar nici el nu mai e aici, lipsind din nou locul acesta de parfum și culoare. Îmi tremură glasul spunând asta...de fiecare dată când încerc să o descriu îmi amintesc părul ei negru și..și atât. Părul negru căci altceva nu știu...dar ce simt e că am piedut-o, și odată cu ea am pierdut atâtea... Mulți spun că nu poți pierde ceva ce n-ai avut nicicând..dar știu că am avut-o cândva, știu asta de la păpușa prăfuită de pe ultimul raft din camera mea. Știu că ma dojenea, dar că mai presus de toate mă iubea...cu iubirea aceea protectoare, motiv pentru care nu-mi dadea drumul nici măcar pentru câteva clipe, mai știu că uitându-mă atent la mine, pot vedea o parte din ea, căci am luat ce avea mai bun, am moștenit gesturile sale, felul de-a fi, privirea ei și înclinațiile sale. Știu că am avut-o din acele câteva amintiri șterse din copilăria ce a încetat exact în momentul în care și-a dat ultima suflare. De-ar știi că imediat după plecarea sa, eu un copil cu mintea necoaptă, necunoscând valoarea cuvintelor moarte și viață..o așteptam privind printre florile de gheață așternute pe geam...de-ar ști că sunt aici la capul ei, de-ar ști că o caut fară să o găsesc...De-ar ști că-mi lipsește și acum...acum când am cea mai mare nevoie de ea și nu găsesc nicicum, niciunde.

                   (Amintiri din cutia de aur a sufletului - Nestemate ce nu vor pieri niciodată)