2 nov. 2013

Același decor

E un decor trist aici...de m-ar întreba cineva ce văd acum, aș folosi cuvinte ca : negru, bordură, pustiu, lut, uitare și amintire. De ani de zile, vizitez același loc, de fiecare dată la fel, deși mereu i se adaugă câte ceva. Dar păstrează același negru nuanțat la fiecare aruncare de privire. Îmi tremură sufletul de fiecare dată când, mâna mea apasă clanța acestei porți parțial transparente. Pășesc printre zeci de pietre, fiecare având tatuat câte un nume, niște cifre și o veșnică amintire. E un loc imens...dealul ce-mi stă în față și-a făcut trepte din aceste pietre, iar aici...aici la poalele sale sunt atât de multe! Mă simt de parcă aș fi în transă de fiecare dată când trec pe aici, e atât de pustiu și totuși...atât de plin de trupuri de lut îngropate deseori înspre uitare. În mersul meu hipnotizat, ajung cu  greu la piatra aceasta cu bordura crăpată...asupra ei treisprezece ierni și-au așternut zăpezile din ce în ce mai grele și mai reci...și uite! E noiembrie și curand mai urmează o iarnă...Iar piatra aceasta e nemișcată, are centrul la fel de alb, cu jumătate din numele meu tatuat pe ea, cu cifrele unor zile pe care nu le voi uita nicicând, cu cifrele unui an greu...cu citate despre amintire si profeții biblice despre învierea ce va urma. Mă așez pe bordura crăpată, și mângâi din nou piatra aceasta ca și cum aș mângâia chipul ei, privirea ei specială de mamă. E a nu știu câta oară când pașii mei obosiți se odihnesc aici, când brațele mele îi curață mormântul și îi udă pamântul cu lacrimi fierbinți. Ridic capul și privind în jur, văd atâta liniște...da, liniștea aceasta e atât de evidentă încât o poți vedea, o poți simți..singurii care mai completează acest tablou liniștit sunt imenșii copaci care cântă prin vuietul frunzelor toate poveștile trupurilor de lut aduse aici...știu asta de la liliacul ce a stat la căpătâiul ei ani de zile împrăștiind parfumul său în jurul meu. Dar nici el nu mai e aici, lipsind din nou locul acesta de parfum și culoare. Îmi tremură glasul spunând asta...de fiecare dată când încerc să o descriu îmi amintesc părul ei negru și..și atât. Părul negru căci altceva nu știu...dar ce simt e că am piedut-o, și odată cu ea am pierdut atâtea... Mulți spun că nu poți pierde ceva ce n-ai avut nicicând..dar știu că am avut-o cândva, știu asta de la păpușa prăfuită de pe ultimul raft din camera mea. Știu că ma dojenea, dar că mai presus de toate mă iubea...cu iubirea aceea protectoare, motiv pentru care nu-mi dadea drumul nici măcar pentru câteva clipe, mai știu că uitându-mă atent la mine, pot vedea o parte din ea, căci am luat ce avea mai bun, am moștenit gesturile sale, felul de-a fi, privirea ei și înclinațiile sale. Știu că am avut-o din acele câteva amintiri șterse din copilăria ce a încetat exact în momentul în care și-a dat ultima suflare. De-ar știi că imediat după plecarea sa, eu un copil cu mintea necoaptă, necunoscând valoarea cuvintelor moarte și viață..o așteptam privind printre florile de gheață așternute pe geam...de-ar ști că sunt aici la capul ei, de-ar ști că o caut fară să o găsesc...De-ar ști că-mi lipsește și acum...acum când am cea mai mare nevoie de ea și nu găsesc nicicum, niciunde.
                   (Amintiri din cutia de aur a sufletului - Nestemate ce nu vor pieri niciodată)

               

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu