Se spune deseori ca viata e ca un tren. Un tren, numit "trenul vietii". Din acest tren, coboara diferiti oameni din jurul nostru...alteori in cate o statie, altii urca. Nu prea poti hotara cine urca sau coboara...unii sunt deja acolo cand trenul porneste, si fara voia ta coboara intr-o anumita gara, altii urca in unele statii, se aseaza langa tine si apoi coboara grabiti, asteptand probabil alt tren.
Eu am urcat in trenul acesta cu geamuri murdare in urma cu nouasprezece ani si ceva...pe bancheta din fata ma asteptau mama si tatal meu fericiti...tata extrem de fericit pentru fata care i se nascuse, iar inima mamei crescuse de un milion de ori. Ma tinea in brate atat de strans, si nu ma lasa nimanui din vagonul acela, crezusem ca asa va fi tot drumul. Dar in gara cu numarul cinci, a coborat....a coborat ea, MAMA. Trecusem printr-o gara rece, in care speram sa nu fi oprit vreodata, iar acolo o vad deschizand usile trenului, o vad coborand incet. Crezusem ca vine inapoi, dar nu..usile s-au inchis, iar trenul a pornit brusc. O priveam de pe geamul murdar ar trenului cu atata regret, de atatea ori am fost pe punctul de a trage a maneta rosie, de care atarna firul de plumb... sa opresc trenul, sa ma intorc in gara aceea rece, sa stau cu ea. Imi doream sa fi coborat cu ea, banuiam ca nu coborase sa.mi culeaga o coronita de flori asa cum imi promisese...
Dar tunelul din care tocmai am iesit, m-a facut sa-mi dau seama de faptul ca nu mai exista cale de intoarcere...nu mai vad gara, nu o mai pot privi...iar trenul acesta nu opreste in aceiasi gara de doua ori...macar de ar trece pe langa ea, de mi-ar da posibilitatea de a sari pe geam, de a ajunge acolo...la ea. Dar nicio sansa...exista o singura locomotiva, o singura directie...viitorul!
In cateva statii, au urcat diferite persoane, unele au stat putin si au fugit apoi spre alt tren, altele doar au coborat si atat. Dar acum...acum a urcat o persoana speciala, careia ii pot spune fericita "Iubirea vietii mele". El m-a invatat sa ma bucur de frumoasele peisaje din jur, stergand intr-un colt geamul acesta. Sta de atata timp pe bancheta aceasta, si vreau sa stea tot drumul, sa ma tina in brate pe timpul noptii, sa ma pot cuibari la pieptul lui cand trecem pe acele poduri lungi si periculoase, sa ma invete toate numele florilor, si sa-i pot arata toate formele norilor, sa petrecem in fiecare gara, sa nu ne fie teama de opriri. Niciunul sa nu coboare, niciodata!
(Amintiri din cutia de aur a sufletului- Nestemate ce nu vor pieri niciodata)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu