6 nov. 2013

Nord si sud...

     Azi ironia vietii ne aduce in acelasi punct in care o zi trece precum o secunda. O zi in care asteptarea masoara o eternitate. Ziua de azi a trecut rapid, fara secunde de repaus, fara clipe in care timpul sa stea pe loc cel putin o eternitate...simt ca ar fi trecut doar o secunda, o secunda in care am facut atatea plimbari, am admirat atatea privelisti iar gara ne-a fost din nou casa pe timp de ploaie. Aici am trait cele mai speciale momente, am jucat cele mai frumoase jocuri si am facut cele mai importante descoperiri! Aici te-am gasit pe tine! Aici am inceput sa fim noi, si indiferent in ce parte a pamantului am pleca impreuna, ne vom intoarce mereu aici.
     Dar acum, melancolia nu a intarziat sa apara. Aceasta zi ce a durat o secunda, isi rasfoieste acum paginile in mintea mea, ca acelea ale unei carti nesfarsite, careia ii vom adauga mereu ceva nou, fara sa mai tinem seama de numarul de pagini. Deoarece o vom reciti mereu cu aceiasi traire si placere ca de fiecare data.
    Totusi azi...azi au plecat din gara doua trenuri, in directii total opuse. Trenul meu alearga in ropot spre nord, pe cand, al tau...ei bine al tau fuge spre sud! Atat de departe...atat de rapid. Ce mi-as putea dori mai mult, decat ca rotile acestui tren, sa se invarta inapoi... sa alerge cu aceiasi sete catre tine. Iar al tau, dragul meu sa fie magnetul care il atrage cu viteza luminii...sa ne contopim acum! Sa nu mai plece niciunul din noi, niciodata singur! Sa fim mereu unul umbra celuilalt, in orice colt de lume ne-am hotara sa mergem.
        Insa, acest tren alearga cu indarjire spre nordul sau...iar trenul tau, demult si-a oprit rotile in gara ta. De aici, de pe geamul trenului, nu pot admira nicio priveliste din acest tablou al toamnei ce imediat se sfarseste...e totul negru. Tot ce pot vedea sunt farurile masinilor ce gonesc pe marginea muntilor. Aceste lumini galbene, sclipesc deseori in departare, facandu-mi in ciuda...caci se indreapta spre sud, gonesc atat de repede, iar ele nu opresc in nicio statie.
     Mai pot vedea chipul meu obosit de atatea plecari, reflectat in geamul trenului...vreau sa vin, sa nu mai trebuiasca sa plec niciodata! Decat tinandu-te de mana, doar cu conditia, ca tu sa ma tii in brate tot drumul. Nu vreau sa ma mai intorc singura in mijlocul acestori munti ce doar ma tin departe de tine...ce nu ma lasa nici macar sa privesc inspre tine, sa-mi pot imagina ce faci... Cel putin tu, iubitul meu, iti indrepti privirea catre acest lant muntos ce-l vezi din departare si-mi vorbesti asa, privind coroana acestor munti..stiind ca sunt aici. Dar eu? Eu ce pot face, decat sa ma uit in jur, cautand ceva ce ma leaga de tine, si gasesc amintirile noastre..o mie! Totusi...nimic nu se compara cu prezenta ta, cu linistea chipului tau si cu siguranta bratelor tale.
    Abia asept sa ne urcam in acelasi tren, care sa ne duca spre casa noastra eterna. Acolo de unde muntii, se vad de la departare, iar tu iubitul meu, tu esti asa aproape!
  (Amintiri din cutia de aur a sufletului- Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu