Au trecut doua decenii fara cateva luni, de cand ochii mei s-au deschis total nepregatiti pentru haosul acesta exterior, pentru sufletele nebune cu o sete insangerata de putere...de suprematie. Si inca sunt putin pregatita....
Iar acum realizez ca, s-au scurs atatea file, din atatea calendare de cand am fost condamnata sa ma zbat in spatele acestor gratii albe. Un deceniu...si-un pic. Cred ca cei care m-au impins aici au uitat de mine, sau poate s-au pierdut pe drum. Zilnic privesc lung printre gratiile acestea, si nu gasesc scapare.
Portile acestea incep sa rugineasca...isi pierd din puritatea avuta la inceput. Aici am putine lucruri: un pat de paie deja putrezite, masa satula de scarjolitul cuvintelor mele si scaunul olog, obosit de atata trainicie. Sa nu uit de oglinda ! Azi privind in ea, am vazut chipul unei tinere obosite, ochii ei sunt incercanati iar buzele vinete..cat despre santurile din obraji...sunt cursurile lacrimilor ce curg zilnic. Coltul oglinzii tremura precum suprafata unei ape. Stiu ca aici nu-mi este permis sa ma bucur de micile dorinte, dar imi permit sa intind mana, atingand cu varful degetelor acest ochi de apa. Brusc, in fata mea apare un copil....o fetita dolofana, cu parul auriu prins in doua codite si o rochita de catifea visinie cu danteluta alba. Ea nu percepe raul! O vad alergand pe intinderea plina de ghiocei, se apleaca strangand cativa. Aproape ca ii striveste in pumnul minuscul, in inocenta ei, ii daruieste doamnei cu parul alb ce o vegheaza de la distanta.
Ea este vesela tot timpul, iar in lumea ei raul n-are loc nici cat negru sub unghie! Mai departe o plapuma de flori multicolore ii atrage atentia. Alearga impletind o coronita din flori alese. Brusc realizez ca ochii ei verzi si inocenti ma fixeaza. Pasii ei se grabesc catre mine, daruindu-mi cununa aceia cu parfum imbietor. Ma aplec, lasand mainile sale firave sa-mi mangaie chipul in timp ce-mi aseaza coroana pe cap. Pentru o secunda ma ingrop in plapuma de flori, privind cerul, formand chipuri din norii pufosi. Deodata, un curent rece sterge pajistea, cerul...lasand in urma lui o dara neagra. O mana rece ma trage inapoi, ii simt frigul pana in adancul oaselor...ma trage inapoi, smulgandu-mi coroana de flori, ucigand-o pe micuta blonda...o ultima clipire ma lasa sa citesc in ochii ei o raceala cumplita, o ura cicatrizata...lucruri ce candva nu-si aveau locul pe chipul ei plapand.
Ma trezesc din nou intre cei patru pereti, pe care am scarjolit fiecare zi ce a trecut. Oglinda, singurul meu portal spre visare, zace la picioarele mele lasamdu-mi doar conturul auriu pe acest perete blestemat.
De mult timo n-am mai avut vizitatori...o singura persoana, EL... el scarjoleste din afara zidul ce ne desparte, cu unghiile sale, cu puterea, cu dorintasa de a-mi oferi eliberarea din spatele gratiilor acum ruginite. Scarjolim acelasi zid de atata timp...sperand sa-l putem dobora candva. Ii aud deseori glasul, in ecoul celulei, si acum stiu ca nu mai dureaza mult pana cand ochii mei vor putea vedea lumina orbitoare a soarelui si in special chipul lui...chipul iubitului meu.
Iar acum realizez ca, s-au scurs atatea file, din atatea calendare de cand am fost condamnata sa ma zbat in spatele acestor gratii albe. Un deceniu...si-un pic. Cred ca cei care m-au impins aici au uitat de mine, sau poate s-au pierdut pe drum. Zilnic privesc lung printre gratiile acestea, si nu gasesc scapare.
Portile acestea incep sa rugineasca...isi pierd din puritatea avuta la inceput. Aici am putine lucruri: un pat de paie deja putrezite, masa satula de scarjolitul cuvintelor mele si scaunul olog, obosit de atata trainicie. Sa nu uit de oglinda ! Azi privind in ea, am vazut chipul unei tinere obosite, ochii ei sunt incercanati iar buzele vinete..cat despre santurile din obraji...sunt cursurile lacrimilor ce curg zilnic. Coltul oglinzii tremura precum suprafata unei ape. Stiu ca aici nu-mi este permis sa ma bucur de micile dorinte, dar imi permit sa intind mana, atingand cu varful degetelor acest ochi de apa. Brusc, in fata mea apare un copil....o fetita dolofana, cu parul auriu prins in doua codite si o rochita de catifea visinie cu danteluta alba. Ea nu percepe raul! O vad alergand pe intinderea plina de ghiocei, se apleaca strangand cativa. Aproape ca ii striveste in pumnul minuscul, in inocenta ei, ii daruieste doamnei cu parul alb ce o vegheaza de la distanta.
Ea este vesela tot timpul, iar in lumea ei raul n-are loc nici cat negru sub unghie! Mai departe o plapuma de flori multicolore ii atrage atentia. Alearga impletind o coronita din flori alese. Brusc realizez ca ochii ei verzi si inocenti ma fixeaza. Pasii ei se grabesc catre mine, daruindu-mi cununa aceia cu parfum imbietor. Ma aplec, lasand mainile sale firave sa-mi mangaie chipul in timp ce-mi aseaza coroana pe cap. Pentru o secunda ma ingrop in plapuma de flori, privind cerul, formand chipuri din norii pufosi. Deodata, un curent rece sterge pajistea, cerul...lasand in urma lui o dara neagra. O mana rece ma trage inapoi, ii simt frigul pana in adancul oaselor...ma trage inapoi, smulgandu-mi coroana de flori, ucigand-o pe micuta blonda...o ultima clipire ma lasa sa citesc in ochii ei o raceala cumplita, o ura cicatrizata...lucruri ce candva nu-si aveau locul pe chipul ei plapand.
Ma trezesc din nou intre cei patru pereti, pe care am scarjolit fiecare zi ce a trecut. Oglinda, singurul meu portal spre visare, zace la picioarele mele lasamdu-mi doar conturul auriu pe acest perete blestemat.
De mult timo n-am mai avut vizitatori...o singura persoana, EL... el scarjoleste din afara zidul ce ne desparte, cu unghiile sale, cu puterea, cu dorintasa de a-mi oferi eliberarea din spatele gratiilor acum ruginite. Scarjolim acelasi zid de atata timp...sperand sa-l putem dobora candva. Ii aud deseori glasul, in ecoul celulei, si acum stiu ca nu mai dureaza mult pana cand ochii mei vor putea vedea lumina orbitoare a soarelui si in special chipul lui...chipul iubitului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu