Curand...

Curand am sa parasesc orasul acesta...ca si cum nimic de aici nu mi.ar fi de folos.. De fapt, in ce fel ar trebui sa.mi fie? In afara de tatal meu, bunica , mormintul mamei si al bunicului... Nu am ce lasa in urma! Am vandut tot...si am pierdut intreg castigul. Ca si cum nu ar fi de ajuns...inca ma caut pe mine. Si am sa ma gasesc...am sa ma gasesc in alta parte...pe acele plaiuri intinse la care tind de atata vreme. Renunt la arcul carpatic, care ma tine captiva de atatia ani...care nu m.a lasat sa privesc de la distanta, orasul omului care odata imi era iubit... De.as putea lasa aici si mirosul greu al mucegaiului din suflet...mirosul gunoiului ramas in urma dezastrului ce mi.a disecat inima...ce i.a inundat camerele cu sange imbaxit de pelin...oare am sa pot vreodata? Tanjesc dupa aerul curat ce.mi strabatea inima, altadata...vreau sa fiu din nou eu! Eu copil inocent, ce nu cunostea raul...ce traia fara sa realizeze cu adevarat, " de ce oamenii aia au pus capacul peste chipul mamei mele...de ce bulgarii aceia galbeni ii lovesc cutia..?" naivitatea mea..parte din mine m.a lasat goala, fara nimic de atatea ori...de ce mana mea il impinge pe omul iubit, iar inima il cheama, il striga...il incatuseaza cu venele sale, precum o planta agatatoare. Ahh cate am de lasat aici...dar asa voi face...imi voi lasa aici dorul, inima..tot. Curand am sa parasesc orasul acesta...valea aceasta a plangerii care m.a ingropat incetul cu incetul in alta lume. Fac asta fara regret..nu am de ce sa port in suflet funinginea ce se impleteste cu fulgii de zapada de aici..n am sa port nimic. Plec eliberata, impacata..singura in cautarea propriului eu pierdut undeva in lume.

Scrisoare

   Mi-e dor de tine. Mi-e foarte dor de tine!

Ştiu că încep scurt şi direct, dar aşa m-ai învăţat tu. Să fiu directă, să fiu deschisă...să fiu eu. E atâta timp decând îmi doresc să-ţi scriu...dar până acum nu am ştiut, nu am găsit cuvinte. De aceea am aşteptat să se facă, măcar puţină linişte in sufletul meu, să am curajul şi puterea de a-ţi scrie.

  Pentru mine timpul trece extrem de greu aici...şi atât de monoton. Fac zilnic aceleaşi lucruri, în acelaşi ritm..alerg pe aceiaşi stradă şi ma opresc pentru a ma odihni pe aceiaşi piatră, mă îngrop în acelaşi pat roz pal...adorm la fel de înlacrimată.

   Eu am pierdut tot! Chiar şi acum pierd lacrimi, care se scurg precum picurii de ploaie. Ştiu că am partea mea de vină...n-am spus niciodată că tu ai plecat şi ai distrus, că ai fi luat tot. Nu..am spus doar : "lucrurile ar fi putut sta altfel, dacă gândeam altfel, dacă eram mai puternici, dacă ascultam glasul celor ce ne îndemnau spre bine"...azi am fi fost feriţi de lacrimi, de distanţă..azi nu ţi-aş fi scris astea, ci ţi-aş fi şoptit cel mai dulce te iubesc la ureche. Aşa cum doar eu pot să-l rostesc, aşa cum altcineva nu va ştii să-l rostească!

  Ştii? Uneori mă trezesc visând cu ochii deschişi. Visez că te-aş putea întâlni la următoarea intersecţie, la tejgheaua următorului magazin, în următorul microbuz...De-ai ştii cât mi-am dorit un ultim moment! O ultimă îmbrăţişare, să mă îngrop în pieptul tău pentru ultima oară..iar din locul acela, să ne spulberăm undeva pe aripile vântului!

  Simt că e prea târziu pentru multe...Poţi fi sigur că sunt aceiaşi persoana care acum un an şi ceva se fâstâcea pe langă tine, aceiaşi persoană care nu-ţi spunea pe nume,dar te alinta în mii de feluri, aceiaşi care îţi trimitea mesaje speciale pe fiecare 21 si 29 al fiecărei luni. Sunt aici..sunt sub carapacea asta de gheaţa pe care mi-am clădit-o când noi ne-am dispersat, când am rămas singură. Sunt eu, sunt aceiaşi..mă găseşti sub ochii aceştia fardaţi mereu în negru, părul prins mereu în coc şi hainele de culori închise. Mă găseşti sub cuvintele reci si atitudinea ostilă. Disecă-mi sufletul dacă vrei o dovadă...spulberă tot si scoate-mă de sub gramada de moloz care mă acoperă de la sfârşitul iernii.

   Azi închei a nu ştiu câta zi, în felul ăsta...o bere rece, cu ochii aţintiţi spre calendar, numarând zilele ce se pierd anost.Nu ştiu unde mă aflu exact, sunt mereu obosită, mereu chinuită.

  Inima mea totuşi te cheamă, eşti ecoul fiecărei bătăi. Dar mintea te înlătură..de aici vine chinul. Din lupta acestor două părţi din mine...căte contradicţii, câte lupte, câte lovituri. Inima mea îţi scrie acum, iar mintea o condamnă...o condamnă fiindcă tu oricum nu crezi, fiindcă vrei să ai mereu dreptate, chiar atunci când nu ai...

  Oare îţi place dorinţa mea de a-ţi scrie? Mă doare sufletul că nu ştiu ce simţi, ce crezi. Mă doare că nu putem întoarce timpul înapoi, că nimic din lumea asta nu ne va aduce din nou împreună. Vreau să ştii că oriunde mă va purta viaţa, vei fi mereu acolo, undeva. Voi găsi mereu ceva care să-mi amintească de tine, de noi.

  Carapacea mea, mă face să par un cub de gheaţă, dar dacă în inima ta e loc azi pentru mine, măcar cât negru sub unghie...ai ştii că îţi spun adevărul..ai ştii că Daniela nu a murit, doar zace sub o gramdă de moloz, sub dărâmaturile unui vis care a fost cu un pas aproape de împlinire. Sunt eu..si mereu voi fi aşa.

Tu ai grijă de tine, eu nu pot avea...