Străin

Văd de aici de la distanță că sufletul tău este frânt. Dacă m-ai lăsa să mă apropii măcar o secundă, te-aș strânge atat de tare în brate încât , mai mult ca sigur , sufletul tău, s-ar reîntregi dintr-o dată. Dacă ți-ai deschide inima, și dacă m-ai lăsa să o cunosc...dacă m-ai lăsa să-ți cunosc temerile și totodată bucuriile. Dacă ți-ai acorda șansa de a te lăsa să mă ai.....
Sau poate nu văd bine. Poate vorbește singurătatea din mine, amestecată cu dorința de a-ți reîntregi sufletul...poate sunt prea sigură că eu sunt ce ai nevoie. Poate îmi doresc prea mult să te am, și de unde, dorința aceasta în a carei flăcări tu nu arunci nici măcar un pai? Chiar nu știu. Doar, există! 

Ție mamă...

Ziua de azi mă găsește iar ținându-ți poza în brațe. Nu reușesc cu niciun chip să-mi amintesc sunetul vocii tale. Știu doar că mă iubeai mult, și mă țineai mereu lipită de tine. De parcă ceva din tine știa că nu aveai niciodată să mă vezi crescând...că n-aveai s-o cunoști niciodată pe femeia care devin, și că nu vei putea să mă ajuți s-o creez. Defapt, ce spun eu despre vocea ta? Dacă n-ar fi existat poza asta îngălbenită de timp, chipul tău ar fi rămas misteriul primilor cinci ani din viața mea... Și încă mă învinui de faptul că n-am știut să te descriu, când știu că m-ai iubit așa mult.
Îmi spune bunica tot timpul că avem aceleași gesturi, și aceiași căldură în suflet. Știu că de la tine moștenesc dragostea pentru scris. Știu asta, din caietul tău albastru închis pe care-l citesc iar și iar, găsind de fiecare dată ceva nou.
E a nu știu câta oară când îți scriu, dorul de tine mă face să-ti vorbesc neîncetat în rânduri. Iartă-mă că l-am lăsat pe tata și am plecat. Iartă-mă că acum, nu mai pot admira crinii sădiți în pământul tău de atâția ani de zile. Iartă-mă pentru că, nu am vrut să învăț din experiența ta, de asta azi încă rătăcesc pe un drum nesemnalizat. Voi găsi calea, și la final voi simți căldura brațelor tale. Îți promit, mamă! 

Sufletului meu

E evident deja că sunt un om al              contradicțiilor. Niciodată nu iese totul așa cum vreau, uneori totul iese mai bine decât mi-am propus..și alteori, ei bine...alteori mai prost. Dar acum?
Acum mă îndrăgostesc de un om care nu caută chipul nimănui în norii albi, un om care nu știe parfumul florilor...darămite numele lor. El nu privește dincolo de stele,și nu simte ploaia. Mă îndrăgostesc mereu de opusul meu, de ceea ce se vede clar că nu-mi aparține, dar ceva ce totuși tind să am aproape. De aici sufletul meu ajunge mereu șifonat, și nu vrea să înțeleagă...nu vrea să audă că ochii pe care începe să-i prețuiască nu sunt pentru el , nu vede că sunt la poli total opuși, nu înțelege că ar suferi enorm în amalgamul acesta.
Se aruncă pur și simplu în niște brațe care nici măcar nu arată că și-ar dori să-l protejeze. Și așa cade în gol...caderi cu ecouri dureroase care îmi răsună în tâmplă, care-mi trimit fiori reci pe șira spinării sfârșindu-se în tălpi.
Cine să înțeleagă contrastul acesta? Atâta alb și negru, atâtea ploi învecinate de secetă...cate erori înconjoară corectitudinea aceasta.
De-aș putea în vreun fel, mi-aș dezlipi sufletul de prăpastia în care simt că urmează să pășească, crezând că el iși va întinde mâna pentru a-l proteja. Nu, sufletul meu trebuie să înțeleagă, că ce nu este al lui, nu este...și atât!
Și nu, nu acuz chipul acesta înfiorător de dulce că nu-și întinde mâna pentru a-mi proteja mie inima. Acesta la rândul lui, are probabil lupta lui, cine știe...poate și sufletul său se află la marginea unei prăpăstii, poate deja luptă și el cu disperare să-și salveze propriul suflet. Poate mai are puțin, poate îi este prea târziu.
 Fiecare suflet poartă lupta sa. Iar lupta sufletului meu, este cea cu sine...cu naivitatea aceasta puerilă, care îl face să tindă mereu spre ceva, ce știe de la început că nu îi este potrivit.
De n-ai fi căzut de atâtea ori, sufletul meu! De n-ai fi căzut, n-aș fi fost acum frustrată, dar sunt...sunt pentru că știi ce e bine și ce nu, pentru că știi exact ce e necesar să faci...dar nu miști un deget. Și cazi iar, și iar...până când nu te voi mai recunoaște, nici măcar eu!

Sufletului meu pereche!

Cred cu tărie în existența unui suflet pereche. Știu că există cineva în lumea asta care caută pe cineva ca mine. Sunt sigură că și el iubește marea, sunt sigura că privește necontenit stelele, că are sufletul curat și că îi este sete de iubire. Nu știu unde se află, dacă este în jurul meu sau dacă peste un timp ne vom întâlni întâmplator, exact la momentul potrivit.
Cred cu sinceritate că lucrurile din viața mea, nu trebuie forțate...știu că nu pot lega pe nimeni de mine, că nu pot încătușa sufletul cuiva doar pentru că este pe placul meu. Nu este iubire...si unde nu este iubire, nu este nici viață!
Știu că în sensul acesta, așteptarea îmi este benefică. Fiindcă așteptând, îmi șlefuiesc personalitatea, în așa fel,încât, atunci când ne vom întâlni niciuna din așteptari să nu fie înșelate.
Știu că sufletul meu pereche rătăcește undeva în lume...în căutarea mea, desigur!