Ție mamă...

Ziua de azi mă găsește iar ținându-ți poza în brațe. Nu reușesc cu niciun chip să-mi amintesc sunetul vocii tale. Știu doar că mă iubeai mult, și mă țineai mereu lipită de tine. De parcă ceva din tine știa că nu aveai niciodată să mă vezi crescând...că n-aveai s-o cunoști niciodată pe femeia care devin, și că nu vei putea să mă ajuți s-o creez. Defapt, ce spun eu despre vocea ta? Dacă n-ar fi existat poza asta îngălbenită de timp, chipul tău ar fi rămas misteriul primilor cinci ani din viața mea... Și încă mă învinui de faptul că n-am știut să te descriu, când știu că m-ai iubit așa mult.
Îmi spune bunica tot timpul că avem aceleași gesturi, și aceiași căldură în suflet. Știu că de la tine moștenesc dragostea pentru scris. Știu asta, din caietul tău albastru închis pe care-l citesc iar și iar, găsind de fiecare dată ceva nou.
E a nu știu câta oară când îți scriu, dorul de tine mă face să-ti vorbesc neîncetat în rânduri. Iartă-mă că l-am lăsat pe tata și am plecat. Iartă-mă că acum, nu mai pot admira crinii sădiți în pământul tău de atâția ani de zile. Iartă-mă pentru că, nu am vrut să învăț din experiența ta, de asta azi încă rătăcesc pe un drum nesemnalizat. Voi găsi calea, și la final voi simți căldura brațelor tale. Îți promit, mamă!