31 dec. 2014

Scânteie...

Azi imi este dor de tine!
Nu spun că îmi este dor uneori da, și alteori nu. Dimpotrivă, de câteva zile, indiferent ce fac, la cine altcineva încerc să mă gândesc...îmi încep și îmi termin ziua cu tine.
E ciudat cum singura persoana pe care am iubit-o cu adevarat, a stat în calea păcii mele sufletești. Singurul pe care l-am iubit cu adevarat...e cel din a cărui cauză, acum viața mea e goală. E goală indiferent cu câte lucruri încerc să o umplu. A trecut un an de când relația noastră a murit... Dar nu și sentimentele...sau cel puțin o scânteie din ele.
Știu că viața ne-a purtat pe căi atât de diferite încât niciunul dintre noi nu va mai găsi vreodată calea spre celalalt. Suntem două umbre, din colțuri diferite...iar soarele acesta nu e de ajuns pentru a ne face să fim împreună.
Știu că e mai bine pentru sufletul meu, că nu mai simte aroma buzelor tale. Știu asta de la rănile ce încă sângerează deși le-am bandajat de atâtea ori...
Cum se întâmplă că ceea ce iubești te ucide puțin câte puțin...îți ia fericirea și bucuria de a trăii?
Cum se întâmplă că atunci când în sfârșit prinzi putere să te rupi de acea legătură bolnavă, o scânteie din sufletul tău plânge veșnic, o rană rămâne deschisă mereu sângerând.
În sufletul meu, mocnește o scânteie cu ecoul tău...Vrea să-ți audă glasul, vrea să te știe bine...vrea să doarmă la pieptul tău.
E mai bine deci, că tu crezi că nu mai exista nimic pentru tine în sufletul meu, că tu crezi ce-i mai rău despre ochii mei...e mai bine. Căci altfel, ar fi fost și mai greu să-ți fiu departe. Promit sa urmez semnalele de fum ale sufletului meu...încă câteva lacrimi să ucid scânteia ce urlă după ochii tăi.