Frică...

Cel mai tare mă tem de liniştea dintre cei patru pereți ai camerei. Îmi este frică de amintirile pe care aceştia în liniştea şi bezna lor mi le varsă în suflet, de dorurile ce se năpustesc asupra somnului meu, de frigul ce se lasă o dată cu întunericul.
Mă tem de lacrimile ce curg dupa miezul nopții, de imaginile care trec prin fața ochilor în liniştea aceasta. Mă tem de liniştea acestor pereți, de zgomotele de dincolo de ei. Imi este frică...frică de întuneric ! 

Intro

Bine ai venit! Turul acesta printre ruine va fi scurt si concis. Pe parcurs ai te rog grija la podeaua de gheata și încearcă să fii atent la indicatoare. Nu sunt complet pregatită, mulți bat sau sună insistent la poarta aceasta fără să înțeleagă că o fac în zadar...ție ti-am deschis, nu filma, nu face poze și păstrează totul pentru tine.
 Aceasta este una din camerele inimii mele! Iartă-mi te rog deranjul, ți-am spus deja că nu primesc vizitatori iar eu încă renovez după ultimul dezastru.
 Cum? Nu știai? Aici s-au dat multe lupte, au fost victorii și înfrângeri...dar ultima, ultima a distrus tot. Acum e bine totusi căci am aruncat tot ceea ce aparținea acelui trecut murdar. Au rămas doar ruinele acestea pe care le voi reabilita. Am început de o vreme, și lucrez din plin.
Poți observa cum în acea parte am reparat un perete, cum dincolo gardul e mai înalt și poți vedea culorile pe care le pregătesc. Îți place albastrul? Mie da, albastru acela...ca cerul. Despre roșu și roz nu mai pot zice nimic, iar azi mă gândeam la puțin mov, galben, verde și portocaliu. Știu că sună ciudat, dar nu te speria! Se spune că noi, oamenii, suntem o simfonie de culori. La sfârșit vei vedea și nu îți va veni să crezi.
 Ești bine? Nu ai citit indicatorul acela? Uite-l ! E acolo și scrie mare să fii atent la curenți. În trecut tot locul ăsta a fost intoxicat cu aromă de pelin. Mi-au trebuit mulți ani să curăț aerul și totuși uneori când se iscă furtuni, ele aduc în agitația lor aroma aceea de altădată. O mai simt și când adie vântul care încearcă să îmi mângâie obrajii. Parcă vrea să persiste , iar eu, oricât aș încerca nu pot aerisi complet zona aceasta.
Încearcă să îți revii, cu timpul te obișnuiești..dar nu e cazul tău. Știu că ai venit doar să vezi, iar eu ți-am spus ca nu ai ce...ți-am spus că aici sunt doar ruine. Ți-am spus și că îmi e imposibil azi să păstrez pe cineva aici...și nu, camera asta, defapt întregul loc nu este al nimănui și nu știu dacă va fi prea curând. Poate va da buzna cineva complet echipat să rezidească, să mă ajute. Dar nu azi, poate nici maine...până atunci privește-mi mâinile, eu refac totul și putere am căci știu cui să o cer. Și mi-a dat-o în măsuri inimaginabile, și încă mi-o oferă, iar eu voi munci mai mult. Acum te rog, semnul acela indică iesirea...și încearcă să nu trântești ușa, căci îmi vei dărâma și tu pereții.

Ziua în care am plecat

Astăzi mi-am amintit de ziua în care am fost nevoită să plec. Imi amintesc cum am închis împăcată fermoarele bagajelor grele, cum am tras aer adânc în piept la ușa scării. Putere aveam destulă astfel încât să nu plâng, să nu regret. Fără lacrimi am umplut porbagajul, tata conducându-mă până la gară. În acea zi mi-am luat bilet doar dus spre o viață nouă. Atunci am renunțat la toate pornind hotărâtă să fac totul cum trebuie...măcar acum.
Azi...azi la doi ani distanță, am raspuns în sfârșit cu '' sunt foarte bine" la clasica întrebare ' ce mai faci?' . Timpul într-adevări vindecă răni...și nu, nu ucide speranțe. Speranța mea e vie. Și treptat începe să se împlinească ! Iată, am găsit o fereastră spre fericire...fereastră ce a fost mereu deschisă.
Și nu...nu spun că nu a fost greu, că nu este uneori sau că în viitor nu va fii. Dar dacă am învățat un lucru, acela este să nu mă complac, să caut soluții, să caut partea bună chiar și cu durere în inimă și lacrimi în ochi, să nu îmi pierd credința și nici încrederea în Dumnezeu. Pentru că nu puține au fost momentele în care am facut lucruri de care nu m-aș fi crezut în stare, și am avut voință și putere în măsuri pe care nu le cunoscusem până atunci.
A fost ziua în care, fără să întorc privirea...am plecat.

Draga mea prietenă...

Draga mea prietenă...îmi doresc din tot sufletul să fii bine!
Iti scriu fiindcă știu că treci printr-o perioadă dificilă...știu și te înteleg, așa cum poate nimeni altcineva nu o face.
Te îndemn să iei ce e mai bun din toate. Ia ce mai bun din fiecare zi, din fiecare întâmplare, fiecare rasarit sau apus, din fiecare om. Îngaduie-ți să fii fericită! Căci fericirea ta nu consta in niciun lucru material, în niciun alt om...fericirea o găsești la tine, iar atunci când vei realiza lucrul acesta, atunci orice alt factor exterior va fi zadarnic.
Fii puternică! Fii suficient de de puternică încât "publicul" să nu-ți vadă lacrimile niciodată, să nu îți afle punctul slab și să nu-ți știe trăirile. Să fii înțeleaptă! Suficient de înțeleaptă pentru a-ți da seama când ai nevoie de sprijin. Fii suficient de curajoasă pentru a cere ajutor, și umilă pentru a-l accepta. Găsește-ți puțini prieteni, dar valoroși, un umăr pe care să plângi, ochii care vor plânge cu tine. Nu deveni antisocială cum spun unii, dar fi selectivă cu cei pe care îi alegi să fie în jurul tău. Nu te umple de oameni toxici, de conversații fără folos, de nopți pierdute aiurea, de tot ce e stricat.
Draga mea prietenă, ai te rog frumos grijă de tine. Ai grijă de inima ta, de ceea ce alegi să iubești și pe cine lași să te iubească. Ai grijă pe cine lași să calce pragul sufletului tău. Pe cine lași să-ți intre în viață și cui îi permiți să te influențeze și în ce mod. Ai mare grijă în cine te încrezi, și cui îi permiți să-ți susțină brațul.
Nu te lăsa niciodată descurajată, și nu îți pierde din vedere obiectivele. Vei vedea că ai să reușești într-o zi! 

Dragul meu...

Dragul meu, vreau să îți spun că sunt bine. Sunt mai fericită acum, mai matură, mai sigură pe mine și pe ceea ce știu că am nevoie, pe ceea ce știu că merit. Într-o anumită măsură m-ai ajutat și tu... Da! M-ai ajutat să-mi dau seama de ce am nevoie langă mine, acesta fiind și motivul pentru care am plecat atunci.
Azi sunt fericită! Am luat decizii, am făcut schimbări și duc o viață simplă. Mă implic în activitățile pe care le ador, acestea devenind modul meu de viață.
Așa sunt deși tu nu vrei să crezi asta. Oarecum, mă faci să cred că ceva din tine speră ca eu să nu fiu tocmai bine, ai vrea să îmi lipsești, ai vrea să te mai am măcar intr-una din camerele inimii mele. Ai vrea să am sub pernă un altar din amintirile noastre. Ai vrea să te strig uneori, și să privesc cerul spunandu-mi că-l privești și tu...că aceasta e tot ce mai avem. Mă cunoști, știi că uneori vărs lacrimi. Aș putea plânge pentru multe, disparitia unui om drag, dorul pentru mama, o rană fizică, chiar și pentru durerea altcuiva. Aș vărsa lacrimi pentru orice, dar nu pentru tine!
Nu imi lipsești, nu te mai iubesc, nu te strig niciodată și nu întreb despre tine. Încetează cu asta! Încetează sa apari pe nepusă masă, exprimandu-ți parerea despre ceea ce presupui tu că simt și că fac acum. Încetează să întrebi și vezi de lucrurile tale, de viața ta și de sufletul tău.
Sunt fericită, chiar dacă nu e roz totul. Sunt, pentru că îmi place să iau ce e mai bun din toate, dar mai ales din oameni. Cu tine am învățat să critic, să fiu suspicioasă, să mint și să uit de mine. Mi-ai oferit și iubire, și lucruri bune pe alocuri....în schimb însă, mi-ai otravit sufletul. Și mult mi-a trebuit să mă fac bine.
 Exceptând secunda în care îmi fac poza zâmbind, vreau să știi că mă descurc foarte bine, că nu zâmbesc doar la cameră, și nu râd forțat. M-am eliberat de tot ceea ce mi-a otrăvit sufletul cândva și acum sunt bine. Fericire, asta îți doresc și ție!

Chirias in suflet

Eram acolo...aveam sufletul gol în fața lui. Și nu era gol ca și cum nu avea nimic în interiorul lui, niciun sentiment bun sau rău. Era gol pentru că îl țineam descoperit. Îmi făcusem curaj să-mi descopăr sufletul în fața lui, să-l las să cunoască fiecare unghi ascuns, fiecare fărâmă de trecut...și asta pentru ce? Nici măcar nu și-a scuturat praful când a intrat. Nu punea niciodată nimic la locul lui, lăsa să intre frigul. Făcea toate aceste lucruri de parcă era o nimica toată faptul că tocmai îmi descoperisem sufletul înaintea lui...doar înaintea lui. La plecare, chiar și la plecare a fost la fel. Nu a încercat să repare nimic...ca un chiriaș rău care se mută dintr-un suflet în altul atât de ușor.

Bagaje

"Am mult prea multe bagaje! Și nu, nu putem pleca amândoi în călătoria asta, viața noastră, pentru că eu am atâtea bagaje. Mă chinui să știi, fiindcă eram bine. Îmi căram zi de zi poverile din suflet. Fiecare zi trecută îmi aruncă o greutate în  bagaj. Amintirile unor greșeli din trecut mă bântuie încă, și nu pot, încă nu pot despacheta. Și aș vrea să despachetez, dar singură, fiindcă m-ai putea ajuta, știu asta...mai știu și că apoi nu vei ramane ...fiindcă nimeni nu a rămas. Pentru că după fiecare despachetare oamenii pleacă, iar bagajele acestea se umple
 iar, mai mult...mai rapid. Vei rămâne? Uite îți încredințez o bucată din sufletul meu! Hai să aruncăm împreună greutățile din geanta asta de umăr. Ai curaj? Spune, ai curaj? "

( Asta i-am șoptit în timp ce răsărea luna.Ar fi fost în regulă să mă ajute dar nu a putut sau nu și-a dorit suficient. Nu a facut nimic altceva înafară de faptul de a ridica din umeri având privirea pierdută. A șoptit că e prea mult de despachetat, s-a întors și a plecat trântind ușile sufletului meu. E a nu știu câta oară când, în plecarea lor, oamenii trântesc nenorocita asta de ușă. Nu, nu va mai intra în sufletul meu decat cel ce va ramane. Cândva o să apară. Voi ști că este el prin simplul fapt că el singur își va dori să despachetăm chiar și atunci când, la început probabil mă voi opune. Își va dori suficient cât să o facă, și să rămână apoi pentru totdeauna.)

Parfum

Aș fi vrut un parfum cu mirosul ei. Cu mirosul mamei mele. E ciudat, nu? Mi-ar fi plăcut și o haină care să îi poarte îmbrățișarea. Să o port în special în serile reci sau în nopțile albe. Să îi fi simțit căldura când îmi tremura sufletul de durere, atunci ar fi fost bine. Poate dacă aveam înregistrat un raspuns de la ea pentru toate întrebările mele.... Dacă aș fi primit sfaturi de la ea poate nu greșeam atât, poate aș fi ascultat-o și nu ar fi trebuit să cad de atâtea ori.

Multe lucruri ar fi fost altfel dacă ar fi fost aici într-un fel sau altul. Dar ea nu este azi aici si nu exista nimeni care să îi țină locul. Iar eu aș merge cei peste doua sute de kilometrii până la mormântul ei pentru a respira liniștită, și chiar de aș face asta, nu aș primi răspuns. Pentru că tot ce am, sunt povești spuse de alții, amintiri șterse și poza din ramă asta albă...da, poza asta datorită căreia îi cunosc chipul.
 Încă aș vrea un parfum cu mirosul ei, să-l știu doar eu. Să simt cel puțin o dată, ce simte o fiică care își îmbrățișează mama mândră. Pentru că știu...dacă trăia să mă vadă, azi era mândră de mine. Iar eu nu cerșeam un parfum cu mirosul ei, detalii despre ea și nici nu aveam nevoie de o poză pentru a ști cum arată. Ar fi fost aici, iar eu nu mai eram singură.... 

Târziu

Niciodată nu mi-a arătat nimic. Nu știu dacă a plâns vreodată, dacă i-a fost dor sau dacă a suferit o pierdere...orice. Tind să cred ca par meschină gândindu-mă la asta, dar , nu știu! Nu știam când era fericit sau trist...nu o arăta niciodată. Nu dădea nici măcar un semn pe care să-l pot citi...nimic. Un singur lucru știam : era rece...atât de rece! Nici măcar azi nu înțeleg ce găseam atât de plăcut în răceala lui. El era un unviers de gheață și atât, iar eu m-am lăsat vrăjită de florile de gheață pe care le primeam în vise.
Totuși azi s-a schimbat ceva la el...azi am văzut pentru prima oară în ochii săi licărirea unor lacrimi. E ciudat, ca și cum nu ar fi el... Este cuprins de regrete, îmi cere atenția pentru un minut măcar. Ceea ce nu știe el azi, este că, e mult prea târziu. Azi e mult prea târziu să devină un om cald, azi e mult prea târziu să îmi demonstreze tot ceea ce îmi arunca prin cuvinte bine alese, dar reci, acum mult timp. Azi nu mai aștept nimic de la el.
Cândva ar fi fost perfect, cândva ar fi contat, dar nu azi. Azi e mult prea tarziu!

Memorii

Mă atintisese parcă cu privirea. Mă privea într-un fel în care nu o mai făcuse până atunci. Atât de intens, încât îl simţeam mult mai aproape decât era în realitate. Mă lăsasem cuprinsă de curentul din camerele goale ale inimii sale, un curent rece cu aroma usoara de pelin. Nu ştiam de unde venea pelinul...sa fie sufletul sau? sau un scut croit prost cu scopul de a-i proteja inima? Nu stiam, si nu cred ca voi afla vreodată!

 Cât despre privirea lui, nu îmi amintesc sa mai fi văzut vreodată atâta răceală, indiferenţă si tristeţe la un loc. As fi vrut să-l vindec, dar brațele lui reci m-au împins și am căzut. Așa mi-am fracturat inima.