5 iun. 2016

Ziua în care am plecat

Astăzi mi-am amintit de ziua în care am fost nevoită să plec. Imi amintesc cum am închis împăcată fermoarele bagajelor grele, cum am tras aer adânc în piept la ușa scării. Putere aveam destulă astfel încât să nu plâng, să nu regret. Fără lacrimi am umplut porbagajul, tata conducându-mă până la gară. În acea zi mi-am luat bilet doar dus spre o viață nouă. Atunci am renunțat la toate pornind hotărâtă să fac totul cum trebuie...măcar acum.
Azi...azi la doi ani distanță, am raspuns în sfârșit cu '' sunt foarte bine" la clasica întrebare ' ce mai faci?' . Timpul într-adevări vindecă răni...și nu, nu ucide speranțe. Speranța mea e vie. Și treptat începe să se împlinească ! Iată, am găsit o fereastră spre fericire...fereastră ce a fost mereu deschisă.
Și nu...nu spun că nu a fost greu, că nu este uneori sau că în viitor nu va fii. Dar dacă am învățat un lucru, acela este să nu mă complac, să caut soluții, să caut partea bună chiar și cu durere în inimă și lacrimi în ochi, să nu îmi pierd credința și nici încrederea în Dumnezeu. Pentru că nu puține au fost momentele în care am facut lucruri de care nu m-aș fi crezut în stare, și am avut voință și putere în măsuri pe care nu le cunoscusem până atunci.
A fost ziua în care, fără să întorc privirea...am plecat.