Ce e nou? Ce e vechi?

Se pare că doar tristețea m-a inspirat de atâtea ori. Doar noptile lungi și goale, doar liniștea ce se zbatea între acei pereți. Plimbările lungi din singurătate și clipele în care mă temeam să-mi închid ochii pentru că ar fi fost prea mult întuneric...cu mult mai mult decât cel în care traiam.
Cat despre muză...tot ce era închis și sobru, tot ce însemna durere. Toate acestea parcă îmi aparțineau iar eu nu știam să fiu altfel.
Despre inimă să scriu? După atâtea dezastre, într-un final omul sufletului meu a pășit în încăperile ei. Și nu a fost ingrozit, sau cel puțin nu s-a arătat... Nu a fugit speriat, nu s-au mai trântit uși, nu s-au mai dărâmat pereți...S-a strecurat doar făcându-și loc aici, putându-se cu grija. Non-stop încălzește camerele ei și respira în ritmul acestui ticait ce se aude în ecou de ani de zile. Este aici si nu va pleca... știu asta!
Iar rodul iubirii noastre crește la adăpostul brațelor calde și al ochilor iubitori ce mi-au lipsit din totdeauna...defapt nici nu le cunoscusem aroma până acum, fiindcă într-adevăr nu poți pierde ceva ce nu ai avut iar golurile din suflet si priviri sunt doar pentru bucatile rupte din noi, nu pentru cele după care am tânjit cândva.