O privesc pe ea . E din nou plăpândă și lipsita de reacție. Îmi amintesc de ea mică, cu pieptul ridicandu-se și coborând în ritm alert. De mâinile încrețite, de bandajul care o înfășura și sonda care îi acoperea fața. Închid ochii și în minte îmi apar sunetele aparatelor din încăperea de la ATI. Fiecare bipăit, fiecare alarmă...fiecare injectomat încărcat...
Azi nu suntem acolo, și e o situație cu mult mai ușoară decât cea de atunci. Dar singurătatea dintre pereții salonului mă zgârie pe inimă și îmi aduce în gânduri valuri de sentimente. Valuri care mă fac furioasă, apoi neînsemnată. Valuri care aduc singurătate, apoi recunoștință pentru micuța mână de oameni ce îmi este aproape și mă caută în anul acesta negru ce îl purtam..și în cel pe care îl vom purta în continuare. "Mână" e perfect spus...căci pot fi numărați cât să îmi ajungă degetele de la mâini. Uneori tind să cred ca aș avea nevoie de mai mult și ceva din interior mă biciuiește fără întrerupere. Mă ridic, mă scutur bine...nu de praf ci îmi scutur puternic pelinul de pe haine. Sunt multumită și îi iubesc, pe ei cei câțiva aproape sufletului meu. Și să spun ca mai mult nu trebuie, mai mult nu mai vreau...vreau doar liniște și o săptămână întreaga acasă.
