O fi sfarsitul...?

   Nu mai ţin cont de cum trec clipele pe drumul ăsta. Ştiu doar că trec, trec şi tu eşti la fel de departe...la fel cum este luna, departe de soare.
   Azi din nou, mi-am întors privirea şi te-am auzit. Nu spuneai nimic altceva decât aceleaşi gânduri închipuite. E ciudat acest fel al tău de-a fi. Îmi spui că eu am plecat de mai multe ori....dar  ştii că niciodată nu am plecat cu adevărat, ştii că la colţ te aşteptam. Am trecut pe lângă atâtea colţuri pe drumul ăsta, dar tu nu te ascundeai dupa niciunul...Ahhh, da....tu eşti în spatele meu, acolo undeva departe. Şoaptele tale, mi-au trecut pe lângă ureche, erau atât de reci...
  Brusc începe ploaia, plouă atât de tare! O ploaie fierbinte si acidă...nici măcar nu am unde să mă ascund. Aşa că merg mai departe...merg mai departe prin ploaie, până când, la câţiva metrii vad doi copaci îmbrăţişaţi, mă arunc sub acoperişul lor...mă simt învăluită de căldură! Şi în sfârşit ploaia se opreşte...
  M-am săturat de vremea asta schimbătoare! Acum e puţin soare, acum plouă...acum dă îngheţul. Şi cred că ştiu de ce... Nu mai suport suspansul ăsta...şi am decis. Mă uit puţin înapoi, eşti la fel de departe...nu ştii ce vrei, nu ştii ce să faci iar eu nu mai suport să strig către tine, iar tu să nu răspunzi. Aşa că îmi iau mâna de pe inimă, şi plină de lacrimi îmi lovesc pieptul cu pumnii. Hai scurge-te, ieşi afară de acolo ! Picături de sânge se preling pe mine, şi odată cu ele..şi tu. Plouă din nou acid, fierbinte...strig atât de tare încât să mă auzi de acolo de unde eşti. Să întelegi şi să mă crezi că, te-am căuat, te-am aşteptat, ţi-am vorbit..chiar am strigat, dar tu nu ai dat niciun semn. Încotro ne îndreptăm defapt ? Vreau să iei urma acestor picuri, să revii , şi să ma cuprinzi de mână.
   Plouă atât de tare......

Cutite

 Sunt cateva zile de cand ratacesc, ratacesc pe drumul asta fara tine. In viata reala a trecut o saptamana...o saptamana de vesnicii.
  Dar azi,pentru o secunda mi-a zambit sufletul ! Ti-am auzit glasul ! M-am fastacit, m-am impiedicat, iar cand m-am intors....erai la fel de departe. Urlai catre mine, spunandu-mi lucruri false. Nu era nici pe departe ce-mi doream...nu erai aproape de mine asa cum este o coperta de paginile ei, dimpotriva parea ca tu esti soarele iar eu luna...poate chiar asa e, tu esti soarele, iar eu luna. Am incercat sa ma apropii, si am facut cativa pasi inapoi exact atunci, ai aruncat un cutit, si inca unul, si inca unul....ma lovesti in inima. Nu ! Acolo esti tu..ce faci ? ce se intampla cu aceste cutite? de unde le-ai scos? tu nu purtai asa ceva....
 Sangerez, si te strig...te strig din nou, si din nou...poate ma auzi, sigur m-ai auzit caci ai mai aruncat apoi inca un cutit iar acesta...acesta sfarseste totul.  Imi tin mana pe inima, sa nu mai curga atata sange...off si cat m-am straduit sa-mi feresc inima. Acolo te tin pe tine! dar.. vai! oare ti s-a intamplat ceva? inca esti acolo....dar cum, esti ranit? respiri? Cu mainile tremurand iau cateva frunze, le nimeresc pe cele negre si le pun acolo pe rana de la inima. Cea de la picior nu ma intereseaza, nu ! Inima, acolo te tin pe tine!
  Imi tremura picioarele, si ma ridic sprijinidu-ma de banca. Continui sa strig dupa ajutor...nu stiu ce doare mai tare, ca nu-mi raspunzi...sau sa stiu ca ma auzi, dar nu faci nimic. Toata natura a tremurat, cand te-am strigat ultima oara....Am ratacit din nou nestiind in ce parte trebuie sa merg. Dar, respir adanc si pasesc usor ianinte....cad si ma lovesc. Drumul acesta e plin de pietre si gropi, iar rana de la picior inca sangereaza.
  Oare cat mai am de mers pana la granita ? Oare, te vei intoarce ? Oare ce s-a intamplat cu inima mea, dar cu tine? Sper sa nu te fi scurs printre picaturile de sange, nu vreau sa fi plecat de acolo.
  Cu degetele murdare de sangele scurs scriu pe o coaja de copac `TE IUBESC` , si plec schiopatand. Imi tin mana pe inima, sa protejez ce mai am din tine.
   Deja mi-e dor....

Primii pasi

Merg de cateva ore pe acest drum, printre frunzele astea. Ce ciudat...primăvara da sa vină, dar aici sunt frunze de toate culorile: verzi, galbene, roşii, portocalii, negre...ce-i cu frunzele astea-n drumul meu? Si nu ştiam ca exista astfel de frunze...negre. Bate vantul atat de tare, mi se face frig si sigur am sa racesc, dar imi protejez inima de raceala, fiindca te păstrez în ea si nu vreau sa patesti nimic rau.
 Aud şoapte cum ca, vremea de pe drumul asta o pot controla eu...defapt dacă sufletul meu ar plange, aici ar ploua...torenţial. Sa-nteleg ca...am toamna in suflet, dar nu orice toamna, ci una neagră. Asta nu inseamna decat ca totul moare incet inauntrul meu, si nu e atat de bine...unde voi ajunge in ritmul asta?
  Deja m-am uitat de cateva ori inapoi, si te-am vazut. Imi tremura inima...stateai nemiscat in mijlocul drumului, nu stiu daca  mi-ai citit biletul. Eu l-am lasat pe masa, pe oglinda, pe geam...peste tot, si sper ca l-ai gasit si ca ai citit printre randuri. Raceala asta vine treptat, de aia prima oara mi-au inghetat ochii, si te-ai intristat cand m-ai vazut pe mine...cu ochii de gheata, cu lacrimile...Stii ce-am facut cu lacrimile? Mi-am spus ca daca voi sta pe spate, ele vor curge inapoi sau cel putin se vor duce inlaturi. De asta n-ai vazut nicio urma a lacrimilor. Dar, ce sa stii tu despre noptile mele , despre ce se intampla cand singuratatea ma alege, cand intunericul ma insoteste. As vrea ca atunci cand ma voi uita inapoi tu sa-mi zambesti si sa te aflii exact in spatele meu, atat de aproape, asa cum este coperta unei carti de paginile ei...si sa-mi vorbesti, sa-mi spui ca m-ai inteles, ca ma crezi, si ca ma vei crede mereu ca te iubesc doar pe tine, ca nu caut pe altcineva, ca nu mai simt nimic pentru nimeni, ca restul sunt simplii prieteni, ca te vad doar pe tine oricine ar incerca sa ma faca sa vad altceva, as vrea sa ma crezi...Dar mi-e frica sa privesc si sa te vad din nou, asa departe. Mi-ar fi din ce in ce mai greu sa fac urmatorul pas, si urmatorul....Acum cand stau si ma gandesc mi se face pielea de gaina: pe strada mea urmeaza iarna. Asa e firesc, nu? Toamna, iarna..si odata cu iarna, inghetul. Odata cu inghetul...nu nu vreau sa-mi inghete inima ! Acolo te tin pe tine, cel putin pana la granita caci apoi....nu, nu vreau sa-mi imaginez. Vreau sa cred ca te pot avea pentru totdeauna !
 Vad o banca parasita, poate ar trebui sa ma odihnesc, dar, nu ! Voi merge neintrerupt pana la destinatie, pana la o alta eu.

Astazi...

        Azi mi-am făcut bagajul....
 Îmi tremură inima, ştiu că trebuie să plec din cadrul ăsta. Ştiu că va fi bine, cândva...nu ştiu când, dar ştiu că va fi. Îmi întorc privirea şi începe ploaia....ploaia amară şi fierbinte în acelaşi timp. Las în urmă atâtea, dar fiecare colt urlă...urlă şi miroase a amintire. Simt că mă strigă, iar cu braţele-i lungi, mă atacă, vor să mă prindă, să mă tragă, să mă las târâtă în acel colţ...Dar nu! Încep să învăţ să-mi ţin capul, şi uneori mai am scăpări, dar ştiu că voi reuşi....Uite, îmi ţin capul drept!
     Inspir adânc, şi fotografiez cu privirea totul....am imaginea asta protejată astfel încât nu o voi putea sterge niciodată. Am să o păstrez în cufărul cu amintiri, şi promit că am să mă uit la ea când îmi va fi dor...sau poate mai bine nu! Mai bine nu păstrez nimic, dacă sunt forţată să o iau de la început nu trebuie să păstrez nimic... Ce-ar fi trebuit să pun în bagaj ??? Poze..hmm nu mai există. Iar dacă ar fi existat şi le-aş fi purtat cu mine, ar fi devenit altarul meu. Aş fi dormit cu ele sub pernă, le-aş fi îmbrăţişat, le-aş fi desenat pupici cu glosul meu, le-aş fi tatuat cu buzele mele, aş fi vorbit cu ele, aş fi plâns pe ele..Şi deşi aş fi fost plecată...asta însemna defapt că nu am făcut niciun pas, că am rămas în acelaşi loc şi asta însemna că efortul meu e în zadar.
   Iar din haine,oricum nu iau multe...îmi voi reînnoi garderoba de-ndată ce voi ajunge la destinaţie...deşi tricoul tău nu se va demoda niciodată, iar parfumul pe care-l poartă rămâne cel mai tare drog posibil pentru mine. Dar pe drumul acesta nu ar trebui să port astfel de droguri, şi apoi la graniţă...nu, mai bine nu!
  Sincer, vreau să răcesc. De aceea m-am îmbrăcat subţire deşi ştiu că vremea e înşelătoare...ca inima. Odată cu răceala mea, se va răci şi inima mea ? O de s-ar răci....dar nu, stai! Să nu se răcească! În ea te ţin pe tine, nu vreau să îngheţi..nu! Nu aş vrea să pleci de acolo, cred că e dreptul meu să-mi curgi prin vene toată viaţa...iar atunci când va trebui să pleci pentru totdeauna, atunci va fi nevoie să-mi deschizi pieptul, să-mi smulgi inima, să o iei cu tine, sau să o arunci în mare....Dar eu vreau să rămâi acolo ! Iar dacă tu nu vei face nimic ca să creşti acolo, sigur te vei ofili...şi nu vreau să te ofileşti, să-mi curăţ apoi inima şi să fie goală.
 "Îmi cunoşti preferinţele, îmi poţi simţi parfumul...îmi poţi citi paşii. Poţi închide ochii, iţi poţi deschide inima...poţi veni în urma mea. Ştii că la fiecare pas îmi voi întoarce privirea...şi-am să aştept. Doar până la graniţă, căci apoi voi uita totul, iar ochii mei nu vor mai acoperi niciodată drumul pe care păşesc acum."
 Las biletul ăsta pe masă, pe oglindă, pe geam....peste tot. Las şi uşa deschisă...oricum casa e prea goală. Ahh oricum nu s-ar apropia nimeni...monştrii din colţuri încă urlă, şi vor urla mereu de singurătate. Las biletul, să-l poţi citi în cazul în care, paşii tăi îmi vor săruta drumul. Ţie să nu-ţi fie teamă de monştrii, nu ţi-ar face rău niciodată!
  Las uşa întredeschisă...şi mâna-mi aluncă uşor pe clanţă. Fac o pauză la uşa scării, moment de reculegere....închid ochii "ultimul nostru moment" rămâne aici. Inspir din nou adânc şi-mi fac loc prin frunzişul acesta, mă pierd. şi nimeni nu-mi poate lua urma...doar tu!

Ultima scrisoare

      Ce ciudat sună "Ultima scrisoare"....de parcă ţi-aş mai fi scris vreo scrisoare până acum, şi aceasta, da aceasta ar fi ultima. Defapt, eu ţi-aş fi scris....dar n-ai vrut tu!
      "Dacă el îţi scria, şi tu îi răspundeai...mie să nu-mi trimiţi scrisori". Am inţeles, să ştii. Şi nu ţi-am trimis gândurile mele aşa cum mi-aş fi dorit : tu să primeşti un plic alb, în care să găseşti gândurile mele prinse pe veci în hârtie parfumată, să le citeşti încântat şi cu sufletul la gură abia aşteptând să citeşti următorul rând, şi următorul, până la veşnicul P.S regăsit în fiecare rând al scrisorii "Te iubesc tati '!". Şi apoi tu să mă suni încă cu respiraţia tăiată, să-mi spui că mă iubeşti, să-mi mulţumeşti, să-mi spui că ţi-e dor de mine şi atunci când ne vedem să mă strângi tare în braţe. Nu ţi-aş fi cerut să-mi răspunzi vreodată...doar să le citeşti şi să laşi inima să-mi mulţumească.
     Ce ciudat cum prima scrisoare, este defapt ultima! Ştii, nu am putut s-o numesc "Prima scrisoare" fiindcă nu am să-ţi mai scriu niciodată, deci rămâne ultima...prima mea încercare de a vorbi cu tine în scris,renunţând la rime, la veşnicele mele rime. Şi să-ţi spun că te-am aşteptat în ploaie...da ploua în jurul meu atunci şi eu aşteptam să vi. Să vi, şi să-mi spui că mă iubeşti, că-ţi pare rău, că nu ai vrut să iasă aşa,  că vrei să incercăm să fie bine...Aş fi vrut să mă fi ascultat! Te ascultam şi eu, şi găseam o soluţie. Ai fi lăsat şi tu de la tine aşa cum am făcut eu de atâtea ori ? Ţi-ai fi călcat orgoliul ? Nu ştiu....poate de aia nu ai spus nimic. Poate de aia ai considerat că am greşit, că din punctul tău de vedere e cel mai bine aşa cum spui tu, şi că eu aş fi putut să mă întorc la cutia mea...
   Da, şi am decis să plec....Am plecat fiindcă nu mai suportam ploaia, nu mai suportam să nu vii tu, nu mai suportam să nu mă crezi când iţi spuneam că  eşti mai important ca oricine, că nu contează altcineva, că nu vreau pe altcineva...nu mai suportam faptul că te-ai rezumat la trecut şi ai uitat că prezentul e cel mai important...şi ai uitat că eu nu am ţinut cont de trecutul tău. Dar acum cu bagajele făcute, plec...Plec departe de tot ce se întâmplă aici, de tot ce mă răneşte...plec să-mi iau din nou viaţa de la început, mâine am să învăţ să-mi ţin capul drept, va dura ceva până când voi învăţa să merg, şi cel mai mult....până când voi învăţa să vorbesc despre ce simt,despre mine.
  Dar mă voi întoarce....te rog să nu mă urăşti pentru că am plecat, ştii că te-am aşteptat. Să nu mă urăşti pentru plecarea mea, pentru ritmul meu...mai presus de toate  să nu-ţi pese de ceea ce zic alţii, măcar acum să mă crezi...Cu ce-aş putea încheia ultima mea scrisoare? Ţi-aş scrie la nesfarşit!

        P.S.  Păstrez eu totul...mai ales tricoul plin de parfumul tău, voi dorm în el când o să-mi fie rău.

Revelatie

Tot ce ştiu până acum e ca pot sa fiu foarte sensibila,că pot suferi enorm,că pot avea dureri de nedescris,că pot avea lacrimi din cele mai amare şi fierbinţi,că pot avea unul din cele mai tari urlete,cu unul din cele mai ascuţite ecouri..dar toate astea,doar atunci când sunt doar eu cu mine,în camera mea,în cel mai izolat loc,în cel mai intunecat colţ,...pentru că lumea nu se opreşte pentru strigătul meu,nu se inneacă cu lacrimile mele,nu surzeşte din cauza strigătelor mele..ea pur si simplu e rece,nepăsătoare.

Am mai învăţat că atunci când ies pe stradă,trebuie să-mi rujez  zâmbetul,să-mi fardez ochii acolo unde sunt prea roşii sau prea umflaţi,să-mi astup cicatricile ,să-mi leg capul pentru a putea ţine fruntea sus.Că nimeni nu trebuie să ştie dacă sunt sau nu slabă în interior,fiindca oricum ei vor profita.Aşa cum fac cu toate lucrurile pe care le ating. Azi am aflat că le pot trimite mii de mesaje,că le pot da sute de bipuri când rămân fară credit şi am nevoie de ei.....oricum vor suna doar când vor avea nevoie,că vor da mesaj doar când se vor plictisi,când îi va durea ceva. Dar ce nu ştiu restul e că,după fiecare moment de slabiciune mă trezesc mai tare,că fiecare cicatrice mă face mai încrezătoare,că fiecare lacrimă căzută mă face mai puternică,îmi curăţă privirea...şi îmi luminează drumul.

Tu cum poti?

Dar tu cum poţi???

Cum poţi sa nu ştii sa dansezi în ploaie,sa nu ştii sa-ti deschizi braţele si sa îmbrăţişezi ploaia.de ce nu ştii sa laşi lacrimile norilor sa-ti sărute zambetul?Cum poţi sa nu-ti laşi pentru o clipa măcar grijile la o parte,cum poţi sa nu laşi ploaia sa-ti şteargă ridurile?Cum poţi sa nu ştii sa asculţi confesiunile picurilor reci ce-si canta trairea pana ce se zdrobesc de pamant,sau chiar atunci cand sfarsesc contopindu-se cu tine.Te temi ca nu cumva cineva vazandu-te sa te numească "nebun"?Sau eşti chiar tu cel care-l numeşte nebun pe omul ce-si lasă sufletul sa danseze cu ploaia caldă?

Atunci priveste-mi te rog nebunia cand norii isi scutura lacrimile din înaltul lor.Priveşte-mi zambetul "nebunesc" cand picurii marunti îmi şoptesc poveştile lor despre supravieţuirea în furtună. Asculta-mi liniştea pe care o numeşti nebună,liniste care-mi apare odată cu teroarea norilor ce sunt storsi pana la ultimul  picur rece de viaţa. Urmăreşte-mi sufletul fredonand cantece invatate de la rauri si izvoare mult prea  secate de lipsa adevăratei aprecieri pentru minunata natura.Priveşte-mi lacrimile şterse de picuri mult prea rapizi în zdrobirea lor,priveşte-mi braţele deschizandu-se si imbratisand ploaia,priveşte-mi sufletul încărcat de picurii ce se preling încet tocmai de pe frunte.Priveşte-mi sufletul zburdand pe alocuri si liniştea dominandu-mă de-antregul. 

Si da,numeşte-mă nebună dacă asta ti-e firea!Numeşte nebunie fiecare lucru care mă reprezintă,fiecare lucru care mă face diferită.Da,numeşte nebunie curajul de a fi altfel,curajul de a nu xeroxat,curajul de a fi EU si doar EU!

    Oricum..în adapostul ei ploaia m-a invatat sa nu mai ofer propria linişte celor care nu ştiu sa se bucure de nimicurile vieţii aparent mici si inutile.Si vai,cati sunt dintr-acestia!