Nord si sud...

     Azi ironia vietii ne aduce in acelasi punct in care o zi trece precum o secunda. O zi in care asteptarea masoara o eternitate. Ziua de azi a trecut rapid, fara secunde de repaus, fara clipe in care timpul sa stea pe loc cel putin o eternitate...simt ca ar fi trecut doar o secunda, o secunda in care am facut atatea plimbari, am admirat atatea privelisti iar gara ne-a fost din nou casa pe timp de ploaie. Aici am trait cele mai speciale momente, am jucat cele mai frumoase jocuri si am facut cele mai importante descoperiri! Aici te-am gasit pe tine! Aici am inceput sa fim noi, si indiferent in ce parte a pamantului am pleca impreuna, ne vom intoarce mereu aici.
     Dar acum, melancolia nu a intarziat sa apara. Aceasta zi ce a durat o secunda, isi rasfoieste acum paginile in mintea mea, ca acelea ale unei carti nesfarsite, careia ii vom adauga mereu ceva nou, fara sa mai tinem seama de numarul de pagini. Deoarece o vom reciti mereu cu aceiasi traire si placere ca de fiecare data.
    Totusi azi...azi au plecat din gara doua trenuri, in directii total opuse. Trenul meu alearga in ropot spre nord, pe cand, al tau...ei bine al tau fuge spre sud! Atat de departe...atat de rapid. Ce mi-as putea dori mai mult, decat ca rotile acestui tren, sa se invarta inapoi... sa alerge cu aceiasi sete catre tine. Iar al tau, dragul meu sa fie magnetul care il atrage cu viteza luminii...sa ne contopim acum! Sa nu mai plece niciunul din noi, niciodata singur! Sa fim mereu unul umbra celuilalt, in orice colt de lume ne-am hotara sa mergem.
        Insa, acest tren alearga cu indarjire spre nordul sau...iar trenul tau, demult si-a oprit rotile in gara ta. De aici, de pe geamul trenului, nu pot admira nicio priveliste din acest tablou al toamnei ce imediat se sfarseste...e totul negru. Tot ce pot vedea sunt farurile masinilor ce gonesc pe marginea muntilor. Aceste lumini galbene, sclipesc deseori in departare, facandu-mi in ciuda...caci se indreapta spre sud, gonesc atat de repede, iar ele nu opresc in nicio statie.
     Mai pot vedea chipul meu obosit de atatea plecari, reflectat in geamul trenului...vreau sa vin, sa nu mai trebuiasca sa plec niciodata! Decat tinandu-te de mana, doar cu conditia, ca tu sa ma tii in brate tot drumul. Nu vreau sa ma mai intorc singura in mijlocul acestori munti ce doar ma tin departe de tine...ce nu ma lasa nici macar sa privesc inspre tine, sa-mi pot imagina ce faci... Cel putin tu, iubitul meu, iti indrepti privirea catre acest lant muntos ce-l vezi din departare si-mi vorbesti asa, privind coroana acestor munti..stiind ca sunt aici. Dar eu? Eu ce pot face, decat sa ma uit in jur, cautand ceva ce ma leaga de tine, si gasesc amintirile noastre..o mie! Totusi...nimic nu se compara cu prezenta ta, cu linistea chipului tau si cu siguranta bratelor tale.
    Abia asept sa ne urcam in acelasi tren, care sa ne duca spre casa noastra eterna. Acolo de unde muntii, se vad de la departare, iar tu iubitul meu, tu esti asa aproape!
  (Amintiri din cutia de aur a sufletului- Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

Același decor

E un decor trist aici...de m-ar întreba cineva ce văd acum, aș folosi cuvinte ca : negru, bordură, pustiu, lut, uitare și amintire. De ani de zile, vizitez același loc, de fiecare dată la fel, deși mereu i se adaugă câte ceva. Dar păstrează același negru nuanțat la fiecare aruncare de privire. Îmi tremură sufletul de fiecare dată când, mâna mea apasă clanța acestei porți parțial transparente. Pășesc printre zeci de pietre, fiecare având tatuat câte un nume, niște cifre și o veșnică amintire. E un loc imens...dealul ce-mi stă în față și-a făcut trepte din aceste pietre, iar aici...aici la poalele sale sunt atât de multe! Mă simt de parcă aș fi în transă de fiecare dată când trec pe aici, e atât de pustiu și totuși...atât de plin de trupuri de lut îngropate deseori înspre uitare. În mersul meu hipnotizat, ajung cu  greu la piatra aceasta cu bordura crăpată...asupra ei treisprezece ierni și-au așternut zăpezile din ce în ce mai grele și mai reci...și uite! E noiembrie și curand mai urmează o iarnă...Iar piatra aceasta e nemișcată, are centrul la fel de alb, cu jumătate din numele meu tatuat pe ea, cu cifrele unor zile pe care nu le voi uita nicicând, cu cifrele unui an greu...cu citate despre amintire si profeții biblice despre învierea ce va urma. Mă așez pe bordura crăpată, și mângâi din nou piatra aceasta ca și cum aș mângâia chipul ei, privirea ei specială de mamă. E a nu știu câta oară când pașii mei obosiți se odihnesc aici, când brațele mele îi curață mormântul și îi udă pamântul cu lacrimi fierbinți. Ridic capul și privind în jur, văd atâta liniște...da, liniștea aceasta e atât de evidentă încât o poți vedea, o poți simți..singurii care mai completează acest tablou liniștit sunt imenșii copaci care cântă prin vuietul frunzelor toate poveștile trupurilor de lut aduse aici...știu asta de la liliacul ce a stat la căpătâiul ei ani de zile împrăștiind parfumul său în jurul meu. Dar nici el nu mai e aici, lipsind din nou locul acesta de parfum și culoare. Îmi tremură glasul spunând asta...de fiecare dată când încerc să o descriu îmi amintesc părul ei negru și..și atât. Părul negru căci altceva nu știu...dar ce simt e că am piedut-o, și odată cu ea am pierdut atâtea... Mulți spun că nu poți pierde ceva ce n-ai avut nicicând..dar știu că am avut-o cândva, știu asta de la păpușa prăfuită de pe ultimul raft din camera mea. Știu că ma dojenea, dar că mai presus de toate mă iubea...cu iubirea aceea protectoare, motiv pentru care nu-mi dadea drumul nici măcar pentru câteva clipe, mai știu că uitându-mă atent la mine, pot vedea o parte din ea, căci am luat ce avea mai bun, am moștenit gesturile sale, felul de-a fi, privirea ei și înclinațiile sale. Știu că am avut-o din acele câteva amintiri șterse din copilăria ce a încetat exact în momentul în care și-a dat ultima suflare. De-ar știi că imediat după plecarea sa, eu un copil cu mintea necoaptă, necunoscând valoarea cuvintelor moarte și viață..o așteptam privind printre florile de gheață așternute pe geam...de-ar ști că sunt aici la capul ei, de-ar ști că o caut fară să o găsesc...De-ar ști că-mi lipsește și acum...acum când am cea mai mare nevoie de ea și nu găsesc nicicum, niciunde.

                   (Amintiri din cutia de aur a sufletului - Nestemate ce nu vor pieri niciodată)

               

Ulitima secunda

 Pana in ultima secunda, din ultima zi

Prima oara

       Recunosc că, deşi respir de aproape două decenii, am început să trăiesc în urmă cu 10 luni. Am mai trăit în adevăratul sens al cuvântului, în primii 5 ani și 4 luni din viața mea. Apoi a urmat o pauză lungă, o pauză ca un coşmar...

        Dar în ziua pe care mayaşii o considerau sfârşitul întregii lumi, am primit o speranţă de căldură sinceră, după ani şi ani de pauză glaciară. În acea zi, inima mea avea un ropot ciudat de rapid, niciodată nu mai bătuse atât de repede, iar ochii mei nu mai căutaseră niciodată pe nimeni în felul acela, cu ardoarea cu care priveau pe geamul murdar al trenului, cu nerabdarea de a opri în dreptul tau, dorinţa nestăpânită de a-ti simţi din nou atingerea în podul palmei, şi cine ştie poate aveam să primesc mai mult, poate o îmbrăţişare, poate un sărut copilăresc pe obraz.Am decis să-mi încredinţez drumul, unor braţe lungi de fier, care m-au purtat catre tine, oprind în fiecare gară, dar n-am socotit-o ca pe o nesăbuinţă...poate erau şi alte suflete care îşi aşteptau la fel ca mine, începutul pe un peron într-o gară. Fiecare oprire măsura o eternitate, fiecare tunel era nesfârşit iar munţii parcă mă prinseseră în mijlocul lor. Cu fiecare copac care fugea în urma trenului, ştiam ca sunt mai aproape de tine, cu fiecare tunel, cu fiecare gară...ştiam ca mă apropii încet de ceea ce visam să ating de atâta timp.
      Au trecut toate în urma mea, şi m-au adus în faţa ta. Priveam cel mai frumos peisaj, al cărui punct principal erai tu, doar tu. Mă îndreptam cu picioarele împleticite, şi glasul uitat către tine. Încă din acel moment sclipirea din ochii tai şi căldura lor, m-au făcut să ma simt acasă, să simt ca ne ştim de o veşnicie, că în furtuna ei viaţa ne-a desparţit aruncându-ne în valuri reci, dar că acum acelaşi soare care atunci privea trist din spatele norilor negrii, ne aduce împreună, aşa cum trebuia să fim de altfel de la întemeierea pământului. Nimeni nu m-a mai privit în felul acela, privire pe care o ai doar pentru mine, privire cu care mă acoperi de fiecare dată în întregime. Cei care au spus că în acea zi avea să existe un sfârşit, au avut dreptate. Epoca mea de gheaţă se prăbuşise brusc, s-au topit toţi gheţarii, iar atunci în toiul iernii, primăvara şi-a găsit un colţ de aur, colţ din care lumina puternic, şi luminează în continuare, luminează din ce în ce mai tare, mai fierbinte şi mai rapid.

De aceea pot spune că traiesc de-atâta timp, din acea zi, acel început!

    Îţi multumesc că exişti în viaţa mea, că ai venit pentru a-mi aduce tot ce mi-a lipsit până acum, că nu mi-ai cerut nimic înapoi sau la schimb, că eşti mereu acolo când am nevoie de tine, pentru că eşti dulce si grijuliu, pentru tot ce-mi oferi,pentru că lângă tine am ce-mi doresc şi ce am nevoie.

  Fii sigur iubire că tot ce fac, fac pentru noi.Te iubesc din tot tot sufletul meu !
                                  (Amintiri din cutia de aur a sufletului - Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

Trenul...

Detest trenurile ! Mai ales pe cel care pleaca seara din gara ta, cu scopul de a ma duce cat mai departe de tine. Mai exact cu o ora jumatate...adica o eternitate departare de tine. Ma plimb cu acest tren de cateva luni bune...cateodata il ador, alteori il detest ! Il ador cand te poarta pe tine dragul meu, cand te poarta pe aceste lungi brate de fier si te aduce la mine, in pragul casei mele. Dar acum il detest, il detest cu atata sete incat nimic nu ma mai incanta. Nici macar privelistea acestor lungi brate de fier care isi fac drum pentru a intra in munti...acesti munti care ma despart de tine. Sunt egoista ! Admir peisajul doar cand acesta ma poarta catre tine, in rest totul imi pare stricat, tocmai de aceea tavanul alb al trenului pare interesant. Abia astept momentul in care trenul acesta ma va purta catre tine o data pentru totdeauna, atunci cand niciun tren nu va mai conta, nicio distanta nu se va gasi intre noi.

 Nici nu am mai avut timp sa număr veşniciile. Tot ce am făcut a fost să alerg, să alerg și să alerg. Pe alocuri respiram si îmi ascundeam ochii de ploaie. Poate ca mi-ar lua încă o veșnicie să descriu drumul...dar l-am întâlnit. L-am întâlnit și asta e tot ce contează!
  Mă aştepta în aceiaşi ploaie...Ploua mărunt, cu soarele înşelător pe cerul cu pete de un albastru ireal. Încetul cu încetul, petele creșteau..sunt singurele pete pe care nu-mi doresc să le îndepărtez vreodată. Da, să crească! Sî se înmulțească și să ne infesteze cerul cu acest albastru, cu acest albastru ireal.
   Întâlnirea a fost ca o explozie de parfum îmbietor. L-am ținut strâns în brațe, iar el grăbit să-mi vindece rănile. M-a vazut șchiopătând, și ținându-mi mâna apăsat pe piept. S-a grăbit să le vindece cu orice preț. Și a reușit! Clipele au fost de vis, iar timpul petrecut împreună de neuitat.
   Acum suntem împreună pe un drum cu la fel de multe hopuri. În fata este o porţiune de drum cu multe gropi, apoi văd cioburi și bolovani. Dar ştiu că acum niciunul dintre noi nu va fi rănit. Nu ne vom răni pentru că acum suntem împreună, acum totul prinde sens și nimic nu este prea mare pentru a spune că nu putem trece peste.
   Cu mâinile strâns împreunate, și el aproape de mine, la fel cum este coperta unei cărţi  de filele ei. Siguri ca acum va fi bine...e normal te iubesc și inima îmi şopteşte ca totul va fi bine!

Un orizont

  Din partea lui, ploaia continuă...tună şi fulgeră neîncetat. Iar el...el stă în mijlocul ploii. Continui să alerg, aici la mine bate vântul, bate usturător cu tăieturi sângeroase pe şira spinarii.
  Drumul acesta pare peticit. De parcă cineva ar fi adunat mai multe bucăţi de asfalt, de pământ, de iarbă, de pietre şi bolovani. De parcă le-ar fi pus cap la cap, ca acum să am parte de gropi adânci, iazuri, suişuri, uneori drum drept şi alteori dureri groaznice în tălpile picioarelor din cauza pietricelelor fierbinţi şi a cioburilor aruncate, căci am pornit desculţă. Da, sunt desculţă de atâtea veşnicii!
  Cred, că e vina mea. Că toate acestea le-am lăsat în urma mea, când s-au aruncat cuţite, când a fost furtună, când purtam grindină. Deci da, eu le-am lăsat aici şi acum trebuie să  continui drumul, peticit de mine.
   El e în depărtare, schiopătează...Oare s-a lovit de vreo piatră? Oare este vina mea? Ce întorsătură! Înţeleg acum toate strigătele sale, erau defapt temeri...Ştiu că n-ar fi vrut să mă vadă plecând, n-ar fi vrut să pornesc pe acest drum...De ce nu m-a oprit? Ar fi fost simplu, mult mai simplu să-mi prindă mâna, să se uite la mine cu ochii săi, cu acea privire, cu lumina sa...Să-mi spună să stau, să nu las casa goală, să nu împrăştii bilete parfumate.
  Unele răni se vindecă, altele nu. Defapt toate se vindecă...în ritmul lor. Ieri o fiinţă ciudată cu părul ciufulit, cearcăne mari,ochii roşii şi buze vinete, cu trupul scheletic şi privirea rătăcită mă privea din oglindă. M-am speriat! M-am speriat si-am lovit-o, apoi a dispărut. Se făcuse cioburi în mâinile mele, cioburi care imi atingeau oasele.
   Te văd venind şi îmi tremură inima. Oare s-a schimbat orizontul? Ai redevenit tu...? Defapt, tu eşti din totdeauna, doar eu schimbasem traiectoria.