Ție mamă...

Ziua de azi mă găsește iar ținându-ți poza în brațe. Nu reușesc cu niciun chip să-mi amintesc sunetul vocii tale. Știu doar că mă iubeai mult, și mă țineai mereu lipită de tine. De parcă ceva din tine știa că nu aveai niciodată să mă vezi crescând...că n-aveai s-o cunoști niciodată pe femeia care devin, și că nu vei putea să mă ajuți s-o creez. Defapt, ce spun eu despre vocea ta? Dacă n-ar fi existat poza asta îngălbenită de timp, chipul tău ar fi rămas misteriul primilor cinci ani din viața mea... Și încă mă învinui de faptul că n-am știut să te descriu, când știu că m-ai iubit așa mult.
Îmi spune bunica tot timpul că avem aceleași gesturi, și aceiași căldură în suflet. Știu că de la tine moștenesc dragostea pentru scris. Știu asta, din caietul tău albastru închis pe care-l citesc iar și iar, găsind de fiecare dată ceva nou.
E a nu știu câta oară când îți scriu, dorul de tine mă face să-ti vorbesc neîncetat în rânduri. Iartă-mă că l-am lăsat pe tata și am plecat. Iartă-mă că acum, nu mai pot admira crinii sădiți în pământul tău de atâția ani de zile. Iartă-mă pentru că, nu am vrut să învăț din experiența ta, de asta azi încă rătăcesc pe un drum nesemnalizat. Voi găsi calea, și la final voi simți căldura brațelor tale. Îți promit, mamă! 

Sufletului meu

E evident deja că sunt un om al              contradicțiilor. Niciodată nu iese totul așa cum vreau, uneori totul iese mai bine decât mi-am propus..și alteori, ei bine...alteori mai prost. Dar acum?
Acum mă îndrăgostesc de un om care nu caută chipul nimănui în norii albi, un om care nu știe parfumul florilor...darămite numele lor. El nu privește dincolo de stele,și nu simte ploaia. Mă îndrăgostesc mereu de opusul meu, de ceea ce se vede clar că nu-mi aparține, dar ceva ce totuși tind să am aproape. De aici sufletul meu ajunge mereu șifonat, și nu vrea să înțeleagă...nu vrea să audă că ochii pe care începe să-i prețuiască nu sunt pentru el , nu vede că sunt la poli total opuși, nu înțelege că ar suferi enorm în amalgamul acesta.
Se aruncă pur și simplu în niște brațe care nici măcar nu arată că și-ar dori să-l protejeze. Și așa cade în gol...caderi cu ecouri dureroase care îmi răsună în tâmplă, care-mi trimit fiori reci pe șira spinării sfârșindu-se în tălpi.
Cine să înțeleagă contrastul acesta? Atâta alb și negru, atâtea ploi învecinate de secetă...cate erori înconjoară corectitudinea aceasta.
De-aș putea în vreun fel, mi-aș dezlipi sufletul de prăpastia în care simt că urmează să pășească, crezând că el iși va întinde mâna pentru a-l proteja. Nu, sufletul meu trebuie să înțeleagă, că ce nu este al lui, nu este...și atât!
Și nu, nu acuz chipul acesta înfiorător de dulce că nu-și întinde mâna pentru a-mi proteja mie inima. Acesta la rândul lui, are probabil lupta lui, cine știe...poate și sufletul său se află la marginea unei prăpăstii, poate deja luptă și el cu disperare să-și salveze propriul suflet. Poate mai are puțin, poate îi este prea târziu.
 Fiecare suflet poartă lupta sa. Iar lupta sufletului meu, este cea cu sine...cu naivitatea aceasta puerilă, care îl face să tindă mereu spre ceva, ce știe de la început că nu îi este potrivit.
De n-ai fi căzut de atâtea ori, sufletul meu! De n-ai fi căzut, n-aș fi fost acum frustrată, dar sunt...sunt pentru că știi ce e bine și ce nu, pentru că știi exact ce e necesar să faci...dar nu miști un deget. Și cazi iar, și iar...până când nu te voi mai recunoaște, nici măcar eu!

Sufletului meu pereche!

Cred cu tărie în existența unui suflet pereche. Știu că există cineva în lumea asta care caută pe cineva ca mine. Sunt sigură că și el iubește marea, sunt sigura că privește necontenit stelele, că are sufletul curat și că îi este sete de iubire. Nu știu unde se află, dacă este în jurul meu sau dacă peste un timp ne vom întâlni întâmplator, exact la momentul potrivit.
Cred cu sinceritate că lucrurile din viața mea, nu trebuie forțate...știu că nu pot lega pe nimeni de mine, că nu pot încătușa sufletul cuiva doar pentru că este pe placul meu. Nu este iubire...si unde nu este iubire, nu este nici viață!
Știu că în sensul acesta, așteptarea îmi este benefică. Fiindcă așteptând, îmi șlefuiesc personalitatea, în așa fel,încât, atunci când ne vom întâlni niciuna din așteptari să nu fie înșelate.
Știu că sufletul meu pereche rătăcește undeva în lume...în căutarea mea, desigur! 

Un alt tren..

Trenul in care ma aflu, a oprit intr-o gara putin mai mare decat cea in care a inflorit iubirea noastra. Privirea mi se opreste asupra cuplului de pe peronul acesta. Ei se saruta imbratisati...ei imi amintesc de un 'noi'. Un 'noi' care a murit acum mult timp...o notiune ce crestea cu fiecare puls al inimii, cu fiecare tren albastru ce se oprea in gara...cu fiecare intalnire, si reintalnire...cu fiecare atingere, fiecare sarut.
Mi-am amintit din nou!
Trenurile acestea blestamate, mi te arunca iar si iar in fata ochiilor, in amintiri vii...si inca nesterse!

In drum spre casa

Azi ma aflu in drum spre casa...spre casa mea din munti. Da...acolo unde am deschis prima oara ochii, sa vad lumea asta blestemata.
Suna ciudat sa-i tot spun asa
...'casa mea din munti' dar asa e, arcul carpatic o tine captiva intr-o vale a plangerii...numita asa de ani buni. Motivul? Poate, din cauza lacrimilor copiilor, sotiilor, parintilor care si-au pierdut fii in c:aile subterane, in minele acum aproape inchise...in lumea aceea fara cer.
Azi ma intorc acolo..si mi-e sila. Nu stiu ce ma ingrozeste mai tare, ca in dimineata aceasta inca eram nedumerita daca sa ma urc sau nu in trenul acesta, sau ca nu am spus nimanui ca zilele acestea poposesc la umbra Parangului.
Ma duc desigur pentru scopuri egoiste...mai am inca cateva lucruri de strans. Altfel inca as fi dormit in patul meu calduros.
Ma duc desigur si pentru oameni, prieteni, familie...da familie. Ieri am vorbit cu ei...e ciudat, vorbim rar si putin. Nu-i nimic...vizitele mele vor fi si ele rare si scurte. Ceva in genul 'vin azi ..si plec maine' chit ca drumul e lung cat 6 ore.
 Intr-un fel abia astept, imi tremura sufletul gandindu-ma la cate amintiri ma vor dobora cand voi pasi in gara aceea plina de amintiri.
Si acum...prefer sa uit!
Calatorie placuta, mie!

Curand...

Curand am sa parasesc orasul acesta...ca si cum nimic de aici nu mi.ar fi de folos.. De fapt, in ce fel ar trebui sa.mi fie? In afara de tatal meu, bunica , mormintul mamei si al bunicului... Nu am ce lasa in urma! Am vandut tot...si am pierdut intreg castigul. Ca si cum nu ar fi de ajuns...inca ma caut pe mine. Si am sa ma gasesc...am sa ma gasesc in alta parte...pe acele plaiuri intinse la care tind de atata vreme. Renunt la arcul carpatic, care ma tine captiva de atatia ani...care nu m.a lasat sa privesc de la distanta, orasul omului care odata imi era iubit... De.as putea lasa aici si mirosul greu al mucegaiului din suflet...mirosul gunoiului ramas in urma dezastrului ce mi.a disecat inima...ce i.a inundat camerele cu sange imbaxit de pelin...oare am sa pot vreodata? Tanjesc dupa aerul curat ce.mi strabatea inima, altadata...vreau sa fiu din nou eu! Eu copil inocent, ce nu cunostea raul...ce traia fara sa realizeze cu adevarat, " de ce oamenii aia au pus capacul peste chipul mamei mele...de ce bulgarii aceia galbeni ii lovesc cutia..?" naivitatea mea..parte din mine m.a lasat goala, fara nimic de atatea ori...de ce mana mea il impinge pe omul iubit, iar inima il cheama, il striga...il incatuseaza cu venele sale, precum o planta agatatoare. Ahh cate am de lasat aici...dar asa voi face...imi voi lasa aici dorul, inima..tot. Curand am sa parasesc orasul acesta...valea aceasta a plangerii care m.a ingropat incetul cu incetul in alta lume. Fac asta fara regret..nu am de ce sa port in suflet funinginea ce se impleteste cu fulgii de zapada de aici..n am sa port nimic. Plec eliberata, impacata..singura in cautarea propriului eu pierdut undeva in lume.

Scrisoare

   Mi-e dor de tine. Mi-e foarte dor de tine!

Ştiu că încep scurt şi direct, dar aşa m-ai învăţat tu. Să fiu directă, să fiu deschisă...să fiu eu. E atâta timp decând îmi doresc să-ţi scriu...dar până acum nu am ştiut, nu am găsit cuvinte. De aceea am aşteptat să se facă, măcar puţină linişte in sufletul meu, să am curajul şi puterea de a-ţi scrie.

  Pentru mine timpul trece extrem de greu aici...şi atât de monoton. Fac zilnic aceleaşi lucruri, în acelaşi ritm..alerg pe aceiaşi stradă şi ma opresc pentru a ma odihni pe aceiaşi piatră, mă îngrop în acelaşi pat roz pal...adorm la fel de înlacrimată.

   Eu am pierdut tot! Chiar şi acum pierd lacrimi, care se scurg precum picurii de ploaie. Ştiu că am partea mea de vină...n-am spus niciodată că tu ai plecat şi ai distrus, că ai fi luat tot. Nu..am spus doar : "lucrurile ar fi putut sta altfel, dacă gândeam altfel, dacă eram mai puternici, dacă ascultam glasul celor ce ne îndemnau spre bine"...azi am fi fost feriţi de lacrimi, de distanţă..azi nu ţi-aş fi scris astea, ci ţi-aş fi şoptit cel mai dulce te iubesc la ureche. Aşa cum doar eu pot să-l rostesc, aşa cum altcineva nu va ştii să-l rostească!

  Ştii? Uneori mă trezesc visând cu ochii deschişi. Visez că te-aş putea întâlni la următoarea intersecţie, la tejgheaua următorului magazin, în următorul microbuz...De-ai ştii cât mi-am dorit un ultim moment! O ultimă îmbrăţişare, să mă îngrop în pieptul tău pentru ultima oară..iar din locul acela, să ne spulberăm undeva pe aripile vântului!

  Simt că e prea târziu pentru multe...Poţi fi sigur că sunt aceiaşi persoana care acum un an şi ceva se fâstâcea pe langă tine, aceiaşi persoană care nu-ţi spunea pe nume,dar te alinta în mii de feluri, aceiaşi care îţi trimitea mesaje speciale pe fiecare 21 si 29 al fiecărei luni. Sunt aici..sunt sub carapacea asta de gheaţa pe care mi-am clădit-o când noi ne-am dispersat, când am rămas singură. Sunt eu, sunt aceiaşi..mă găseşti sub ochii aceştia fardaţi mereu în negru, părul prins mereu în coc şi hainele de culori închise. Mă găseşti sub cuvintele reci si atitudinea ostilă. Disecă-mi sufletul dacă vrei o dovadă...spulberă tot si scoate-mă de sub gramada de moloz care mă acoperă de la sfârşitul iernii.

   Azi închei a nu ştiu câta zi, în felul ăsta...o bere rece, cu ochii aţintiţi spre calendar, numarând zilele ce se pierd anost.Nu ştiu unde mă aflu exact, sunt mereu obosită, mereu chinuită.

  Inima mea totuşi te cheamă, eşti ecoul fiecărei bătăi. Dar mintea te înlătură..de aici vine chinul. Din lupta acestor două părţi din mine...căte contradicţii, câte lupte, câte lovituri. Inima mea îţi scrie acum, iar mintea o condamnă...o condamnă fiindcă tu oricum nu crezi, fiindcă vrei să ai mereu dreptate, chiar atunci când nu ai...

  Oare îţi place dorinţa mea de a-ţi scrie? Mă doare sufletul că nu ştiu ce simţi, ce crezi. Mă doare că nu putem întoarce timpul înapoi, că nimic din lumea asta nu ne va aduce din nou împreună. Vreau să ştii că oriunde mă va purta viaţa, vei fi mereu acolo, undeva. Voi găsi mereu ceva care să-mi amintească de tine, de noi.

  Carapacea mea, mă face să par un cub de gheaţă, dar dacă în inima ta e loc azi pentru mine, măcar cât negru sub unghie...ai ştii că îţi spun adevărul..ai ştii că Daniela nu a murit, doar zace sub o gramdă de moloz, sub dărâmaturile unui vis care a fost cu un pas aproape de împlinire. Sunt eu..si mereu voi fi aşa.

Tu ai grijă de tine, eu nu pot avea...