Draga inima...

Te iert dragă inimă! Si da, ştiu ca nu asa încep scrisorile de obicei.
Te iert pentru ura, pentru iubire necondiţionată...te iert pentru linişte, pentru nebunia zilelor de toamna. Te iert inima, pentru ca te deschizi si te oferi asa...oricui.Nu...nu eşti uşoară, vreau sa spun ca te iert pentru faptul ca le spui tuturor ce ascunzi în tine, si unii nu merită, iar alţii te folosesc doar. Te iert pentru ca te implici prematur, pentru iluziile tale...pentru ca tanjesti după imposibil.
Inimă, te iert pentru naivitatea ta puerilă, deşi ai răni adanci necicatrizate...si alte cicatrici pierdute în atrii si ventriculi. Te iert pentru lipsa ta de răbdare, te iert pentru lipsa de tact si pentru ritmul tău uneori alert, alteori pierdut.
Te iert draga mea si te apreciez. Apreciez faptul ca tu crezi ca vei găsi iubirea adevărată. Si o vei simţi inimă, o vei trăi si o vei împarţi la doi...va fi reciprocă si reală. Asta te pot asigura. Tu continua sa bati pentru tine. Continua sa aştepţi!
Alina-ti asteptarea si bucura-te draga mea inima, găseşte-ti bucuria in orice lucru mărunt. Fii fericită cu puţin, vei fi surprinsă cand vei primi mult. Multumeste-te cu ce ai, chiar si atunci cand pare ca nu ai nimic. Vei primi totul candva... 
Inima, ne stim de asa mult timp si te cunosc atat de bine! Stiu cand si de ce bati cu putere, stiu ca simti ca ceva nu e bine si te lupti draga mea...te lupti sa faci ce e bine. Vad ca ideile tale sunt imprastiate prin aorta...iti  vad si iti simt lupta. Lupta ta, e si lupta mea iar la sfarsit vom castiga.
Te rog sa nu ma parasesti! Eu te pastrez in piept pentru eternitate.

Azi

Azi e o zi specială! Nu...nu e vorba de vreo aniversare sau un eveniment deosebit. Azi e special, fiindcă știu că am realizat lucruri de care altădată nu m-aș fi crezut capabilă.
  Am decis să privesc în trecut doar pentru a desprinde lecții, doar pentru a vedea ce este prioritar pentru mine, și ce au spus acțiunile mele despre mine. Care au fost oamenii care m-au abandonat, și care au fost cei ce au rămas lãngă mine. Cine mi-a trădat încrederea și cine nu mi-a înșelat așteptările.   Azi privesc în trecut pentru a-mi măsura puterea, hotărârea, siguranța de sine și încrederea în Dumnezeu, care de altfel nu m-a abandonat niciodată! El și câțiva prieteni numărați pe degetele de la o mână. Nu știu de unde am avut puterea de a-mi face bagajele, și de a pleca departe. Nu știu...dar am avut-o acum un an și ceva. Am plecat fără lacrimi sau regrete. Am plecat și atât!
  Acum un an pășeam singură, fără ca cineva să-mi susțină brațul, într-un loc nou, printre oameni noi, cuprinsă brusc de o singurătate acută. Dar iată-mă azi....aici! Cu visul împlinit și o parte din mine recuperată!
  Azi e pentru toate momentele în care am obosit, pentru toate momentele în care eram la un pas de a ceda. Pentru zilele în care am căzut și pentru acele zile în care m-am ridicat.
 Azi e pentru toți cei care mi-au pus piedici, pentru toate vorbele urâte...pentru " Nu zic nimic...poți pleca! Dar nu crede că ai să te poți întoarce aici, să te ținem fără să faci nimic" sau " O să ajungi să-ți vinzi trupul pe traseu, asta o să ajungi!".
  Pentru asta, sunt azi în picioare, și nu numai. Trecutul m-a învățat să caut iubirea adevărată, și o voi găsi! Indiferent cât de obositoare ar fi zilele mele, mă voi odihni în brațele bărbatului iubit. Am învățat să tac, să păstrez secrete și să fiu selectivă când îmi aleg prietenii. Am făcut și greșeli din naivitate, nepăsare și dorința de răzbunare. Au fost lucruri de care nu sunt mândră, și lucruri pentru care sunt încântată...și din ambele am învățat că lupta mea interioară între ce îmi doresc cu ardoare și ce știu ca e corect, nu va înceta prea curând. Dar că e cu mult mai important să-mi salvez sufletul ascultând ce e corect, fiindcă inima, urmând-o, te aruncă la final într-o bezna a singurătății, fie între cei patru pereți ai camerei, fie intr-o mare de oameni...sau și mai rău, te cuprinde lângă omul iubit. Și nu știu ce doare mai tare, să renunți la ceva ce-ți face rău, fiind tot ce-ti dorești, sau să șchiopătezi o viață, după resturile putrezite ale unei iubiri moarte de mult, sau mai rău...a unei iubiri ce a existat doar în mintea ta.
Azi e pentru că sunt independentă, pentru munca depusă, pentru lacrimile din toiul nopții, pentru " Rezistă, încă puțin și ajungi acasă, să nu știe nimeni sufletul tău!" , pentru lacrimile văzute de alții, pentru singurătatea nopților reci și liniștea serilor de vară.

Da, azi e special pentru mine, fiindcă am avut puterea de a scrie despre asta! Azi e special, știu ca peste ani, privind în urmă, nu voi simți altceva decât pace și voi putea spune : "Da, am reușit!!!"
 Si voi realiza ca nimic nu a fost în zadar, nici măcar lucrurile rele....

Nostalgie...

Vreau să fiu iar copil! Să mă trezesc mâine la ce oră vreau din dimineață, să alerg în bucătărie unde bunica deja gătește. Să-mi legăn picioarele pe scaun, fiindcă aș fi prea mică pentru a ajunge jos. Să mănânc pâine cu dulceață și un pahar mare de lapte, sau ceai îndulcit cu miere. Și să nu-mi pese... să nu-mi pese de mustățile de lapte, și nici de dulceața și margarina adunată în colțul gurii. Să nu-mi pese câte felii de pâine mănânc și câtă dulceață pun pe ele. Să mă grăbesc să-mi spăl dinții și să-mi iau din dulap cele mai lejere haine. Vreau să o las pe bunica să-mi prindă iar două codițe, să-mi pună în păr clame cu fluturași pe arcuri. Vreau să mă certe, să mă învețe iar să împletesc din flori coronițe și să fac iepurași din batiste.

Mi-e dor de inocența copilăriei mele. De sufletul meu de copil ce încă își aștepta mama la geam, deși știa că ea nu mai era... Mi-e dor de zilele lungi de vară petrecute la grădina bunicilor, de orele petrecute în cireșul bătrân și de felul în care bunica striga la mine să cobor, de teamă să nu cad. Mi-e dor de frații mei! De copilăria noastră împreună, de „turnul ce are vârf”, de joaca noastră de-a bucătăria și de delicatesele pregătite de ei. Mi-e dor de grija lor, de faptul că știau cine le strică roboțeii și îi ascunde în vaza cu flori. Îmi lipsesc jocurile noastre inventate pe loc și felul în care stăteam singuri de povești până ce tata venea de la muncă. Mi-e dor de furtuni... acele furtuni la care ne aliniam toți trei în pat, admirând fulgerele. Prea devreme viața ne-a despărțit, fiecare plecând pe un drum al său...

Tot ce știu azi... e că îmi doresc să fiu iar copil, sau să port măcar pentru o zi inocența și lipsa de griji de altădată.

Scânteie...

Azi imi este dor de tine!
Nu spun că îmi este dor uneori da, și alteori nu. Dimpotrivă, de câteva zile, indiferent ce fac, la cine altcineva încerc să mă gândesc...îmi încep și îmi termin ziua cu tine.
E ciudat cum singura persoana pe care am iubit-o cu adevarat, a stat în calea păcii mele sufletești. Singurul pe care l-am iubit cu adevarat...e cel din a cărui cauză, acum viața mea e goală. E goală indiferent cu câte lucruri încerc să o umplu. A trecut un an de când relația noastră a murit... Dar nu și sentimentele...sau cel puțin o scânteie din ele.
Știu că viața ne-a purtat pe căi atât de diferite încât niciunul dintre noi nu va mai găsi vreodată calea spre celalalt. Suntem două umbre, din colțuri diferite...iar soarele acesta nu e de ajuns pentru a ne face să fim împreună.
Știu că e mai bine pentru sufletul meu, că nu mai simte aroma buzelor tale. Știu asta de la rănile ce încă sângerează deși le-am bandajat de atâtea ori...
Cum se întâmplă că ceea ce iubești te ucide puțin câte puțin...îți ia fericirea și bucuria de a trăii?
Cum se întâmplă că atunci când în sfârșit prinzi putere să te rupi de acea legătură bolnavă, o scânteie din sufletul tău plânge veșnic, o rană rămâne deschisă mereu sângerând.
În sufletul meu, mocnește o scânteie cu ecoul tău...Vrea să-ți audă glasul, vrea să te știe bine...vrea să doarmă la pieptul tău.
E mai bine deci, că tu crezi că nu mai exista nimic pentru tine în sufletul meu, că tu crezi ce-i mai rău despre ochii mei...e mai bine. Căci altfel, ar fi fost și mai greu să-ți fiu departe. Promit sa urmez semnalele de fum ale sufletului meu...încă câteva lacrimi să ucid scânteia ce urlă după ochii tăi.

Străin

Văd de aici de la distanță că sufletul tău este frânt. Dacă m-ai lăsa să mă apropii măcar o secundă, te-aș strânge atat de tare în brate încât , mai mult ca sigur , sufletul tău, s-ar reîntregi dintr-o dată. Dacă ți-ai deschide inima, și dacă m-ai lăsa să o cunosc...dacă m-ai lăsa să-ți cunosc temerile și totodată bucuriile. Dacă ți-ai acorda șansa de a te lăsa să mă ai.....
Sau poate nu văd bine. Poate vorbește singurătatea din mine, amestecată cu dorința de a-ți reîntregi sufletul...poate sunt prea sigură că eu sunt ce ai nevoie. Poate îmi doresc prea mult să te am, și de unde, dorința aceasta în a carei flăcări tu nu arunci nici măcar un pai? Chiar nu știu. Doar, există! 

Ție mamă...

Ziua de azi mă găsește iar ținându-ți poza în brațe. Nu reușesc cu niciun chip să-mi amintesc sunetul vocii tale. Știu doar că mă iubeai mult, și mă țineai mereu lipită de tine. De parcă ceva din tine știa că nu aveai niciodată să mă vezi crescând...că n-aveai s-o cunoști niciodată pe femeia care devin, și că nu vei putea să mă ajuți s-o creez. Defapt, ce spun eu despre vocea ta? Dacă n-ar fi existat poza asta îngălbenită de timp, chipul tău ar fi rămas misteriul primilor cinci ani din viața mea... Și încă mă învinui de faptul că n-am știut să te descriu, când știu că m-ai iubit așa mult.
Îmi spune bunica tot timpul că avem aceleași gesturi, și aceiași căldură în suflet. Știu că de la tine moștenesc dragostea pentru scris. Știu asta, din caietul tău albastru închis pe care-l citesc iar și iar, găsind de fiecare dată ceva nou.
E a nu știu câta oară când îți scriu, dorul de tine mă face să-ti vorbesc neîncetat în rânduri. Iartă-mă că l-am lăsat pe tata și am plecat. Iartă-mă că acum, nu mai pot admira crinii sădiți în pământul tău de atâția ani de zile. Iartă-mă pentru că, nu am vrut să învăț din experiența ta, de asta azi încă rătăcesc pe un drum nesemnalizat. Voi găsi calea, și la final voi simți căldura brațelor tale. Îți promit, mamă! 

Sufletului meu

E evident deja că sunt un om al              contradicțiilor. Niciodată nu iese totul așa cum vreau, uneori totul iese mai bine decât mi-am propus..și alteori, ei bine...alteori mai prost. Dar acum?
Acum mă îndrăgostesc de un om care nu caută chipul nimănui în norii albi, un om care nu știe parfumul florilor...darămite numele lor. El nu privește dincolo de stele,și nu simte ploaia. Mă îndrăgostesc mereu de opusul meu, de ceea ce se vede clar că nu-mi aparține, dar ceva ce totuși tind să am aproape. De aici sufletul meu ajunge mereu șifonat, și nu vrea să înțeleagă...nu vrea să audă că ochii pe care începe să-i prețuiască nu sunt pentru el , nu vede că sunt la poli total opuși, nu înțelege că ar suferi enorm în amalgamul acesta.
Se aruncă pur și simplu în niște brațe care nici măcar nu arată că și-ar dori să-l protejeze. Și așa cade în gol...caderi cu ecouri dureroase care îmi răsună în tâmplă, care-mi trimit fiori reci pe șira spinării sfârșindu-se în tălpi.
Cine să înțeleagă contrastul acesta? Atâta alb și negru, atâtea ploi învecinate de secetă...cate erori înconjoară corectitudinea aceasta.
De-aș putea în vreun fel, mi-aș dezlipi sufletul de prăpastia în care simt că urmează să pășească, crezând că el iși va întinde mâna pentru a-l proteja. Nu, sufletul meu trebuie să înțeleagă, că ce nu este al lui, nu este...și atât!
Și nu, nu acuz chipul acesta înfiorător de dulce că nu-și întinde mâna pentru a-mi proteja mie inima. Acesta la rândul lui, are probabil lupta lui, cine știe...poate și sufletul său se află la marginea unei prăpăstii, poate deja luptă și el cu disperare să-și salveze propriul suflet. Poate mai are puțin, poate îi este prea târziu.
 Fiecare suflet poartă lupta sa. Iar lupta sufletului meu, este cea cu sine...cu naivitatea aceasta puerilă, care îl face să tindă mereu spre ceva, ce știe de la început că nu îi este potrivit.
De n-ai fi căzut de atâtea ori, sufletul meu! De n-ai fi căzut, n-aș fi fost acum frustrată, dar sunt...sunt pentru că știi ce e bine și ce nu, pentru că știi exact ce e necesar să faci...dar nu miști un deget. Și cazi iar, și iar...până când nu te voi mai recunoaște, nici măcar eu!