Chirias in suflet

Eram acolo...aveam sufletul gol în fața lui. Și nu era gol ca și cum nu avea nimic în interiorul lui, niciun sentiment bun sau rău. Era gol pentru că îl țineam descoperit. Îmi făcusem curaj să-mi descopăr sufletul în fața lui, să-l las să cunoască fiecare unghi ascuns, fiecare fărâmă de trecut...și asta pentru ce? Nici măcar nu și-a scuturat praful când a intrat. Nu punea niciodată nimic la locul lui, lăsa să intre frigul. Făcea toate aceste lucruri de parcă era o nimica toată faptul că tocmai îmi descoperisem sufletul înaintea lui...doar înaintea lui. La plecare, chiar și la plecare a fost la fel. Nu a încercat să repare nimic...ca un chiriaș rău care se mută dintr-un suflet în altul atât de ușor.

Bagaje

"Am mult prea multe bagaje! Și nu, nu putem pleca amândoi în călătoria asta, viața noastră, pentru că eu am atâtea bagaje. Mă chinui să știi, fiindcă eram bine. Îmi căram zi de zi poverile din suflet. Fiecare zi trecută îmi aruncă o greutate în  bagaj. Amintirile unor greșeli din trecut mă bântuie încă, și nu pot, încă nu pot despacheta. Și aș vrea să despachetez, dar singură, fiindcă m-ai putea ajuta, știu asta...mai știu și că apoi nu vei ramane ...fiindcă nimeni nu a rămas. Pentru că după fiecare despachetare oamenii pleacă, iar bagajele acestea se umple
 iar, mai mult...mai rapid. Vei rămâne? Uite îți încredințez o bucată din sufletul meu! Hai să aruncăm împreună greutățile din geanta asta de umăr. Ai curaj? Spune, ai curaj? "

( Asta i-am șoptit în timp ce răsărea luna.Ar fi fost în regulă să mă ajute dar nu a putut sau nu și-a dorit suficient. Nu a facut nimic altceva înafară de faptul de a ridica din umeri având privirea pierdută. A șoptit că e prea mult de despachetat, s-a întors și a plecat trântind ușile sufletului meu. E a nu știu câta oară când, în plecarea lor, oamenii trântesc nenorocita asta de ușă. Nu, nu va mai intra în sufletul meu decat cel ce va ramane. Cândva o să apară. Voi ști că este el prin simplul fapt că el singur își va dori să despachetăm chiar și atunci când, la început probabil mă voi opune. Își va dori suficient cât să o facă, și să rămână apoi pentru totdeauna.)

Parfum

Aș fi vrut un parfum cu mirosul ei. Cu mirosul mamei mele. E ciudat, nu? Mi-ar fi plăcut și o haină care să îi poarte îmbrățișarea. Să o port în special în serile reci sau în nopțile albe. Să îi fi simțit căldura când îmi tremura sufletul de durere, atunci ar fi fost bine. Poate dacă aveam înregistrat un raspuns de la ea pentru toate întrebările mele.... Dacă aș fi primit sfaturi de la ea poate nu greșeam atât, poate aș fi ascultat-o și nu ar fi trebuit să cad de atâtea ori.

Multe lucruri ar fi fost altfel dacă ar fi fost aici într-un fel sau altul. Dar ea nu este azi aici si nu exista nimeni care să îi țină locul. Iar eu aș merge cei peste doua sute de kilometrii până la mormântul ei pentru a respira liniștită, și chiar de aș face asta, nu aș primi răspuns. Pentru că tot ce am, sunt povești spuse de alții, amintiri șterse și poza din ramă asta albă...da, poza asta datorită căreia îi cunosc chipul.
 Încă aș vrea un parfum cu mirosul ei, să-l știu doar eu. Să simt cel puțin o dată, ce simte o fiică care își îmbrățișează mama mândră. Pentru că știu...dacă trăia să mă vadă, azi era mândră de mine. Iar eu nu cerșeam un parfum cu mirosul ei, detalii despre ea și nici nu aveam nevoie de o poză pentru a ști cum arată. Ar fi fost aici, iar eu nu mai eram singură.... 

Târziu

Niciodată nu mi-a arătat nimic. Nu știu dacă a plâns vreodată, dacă i-a fost dor sau dacă a suferit o pierdere... orice. Tind să cred că par meschină gândindu-mă la asta, dar nu știu!

 Nu știam când era fericit sau trist... nu o arăta niciodată. Nu dădea nici măcar un semn pe care să-l pot citi... nimic. Un singur lucru știam: era rece... atât de rece! Nici măcar azi nu înțeleg ce găseam atât de plăcut în răceala lui. El era un univers de gheață și atât, iar eu m-am lăsat vrăjită de florile de gheață pe care le primeam în vise.

Totuși, azi s-a schimbat ceva la el... azi am văzut pentru prima oară în ochii săi licărirea unor lacrimi. E ciudat, ca și cum nu ar fi el... Este cuprins de regrete, îmi cere atenția pentru un minut măcar. Ceea ce nu știe el azi, este că e mult prea târziu. Azi e mult prea târziu să devină un om cald, azi e mult prea târziu să îmi demonstreze tot ceea ce îmi arunca prin cuvinte bine alese, dar reci, acum mult timp. Azi nu mai aștept nimic de la el.

Cândva ar fi fost perfect, cândva ar fi contat, dar nu azi. Azi e mult prea târziu!

Memorii

Mă țintise parcă cu privirea. Mă privea într-un fel în care nu o mai făcuse până atunci. Atât de intens, încât îl simțeam mult mai aproape decât era în realitate. Mă lăsasem cuprinsă de curentul din camerele goale ale inimii sale, un curent rece cu aroma ușoară de pelin. Nu știam de unde venea pelinul... să fie sufletul său? sau un scut croit prost cu scopul de a-i proteja inima? Nu știam și nu cred că voi afla vreodată!

  Cât despre privirea lui, nu îmi amintesc să mai fi văzut vreodată atâta răceală, indiferență și tristețe la un loc. Aș fi vrut să-l vindec, dar brațele lui reci m-au împins și am căzut. Așa mi-am fracturat inima.

Despre iubire...

E ciudat să spun că e un loc gol în patul meu. Pentru că, această lipsă este mai mult decât un loc gol în pat. E vorba despre un loc gol în suflet, în viață, în brațe. E o legătură pe viață, un suflet pe care îl lipesc de al meu, un suflet cu care devin una. Cu el vreau să trăiesc, să îmbătrânesc, să ne plimbăm nepoții în parc, și de ce nu, strănepoții. Asta vreau, și nu mă grăbesc. Pot aștepta toată viața sufletul care să iubească ce iubesc eu, care să iubească cum iubesc eu. El nu trebuie să fie bogat, nici vreun Adonis rătăcit. El trebuie să fie suficient de motivat să urce zidurile sufletului meu ( căci acum ceva timp, decisă să nu mai primesc pe nimeni..am zidit ușa) să fie dornic să-mi afle sufletul și să-l iubească. La fel voi face și eu, la fel îi voi descifra sufletul, îl voi iubi. Diferențele dintre noi să ne completeze, să ne facă să apreciem, să simțim. Să avem și discuții contradictorii, ca mai apoi să gasim o soluție, sa zicem " suntem împreună în asta" , să ținem cont de sentimente,de dorințe,  de ce e important pentru celălalt, de împrejurări, de situații, de noi. E real cu puțină muncă, cu implicare, cu iubire....

 Da, iubirea aceasta vreau să o întâlnesc...iubirea care nu moare niciodată! De fapt, așa e iubirea adevărată !

"Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună. Iubirea nu este geloasă, nu se laudă, nu se îngâmfă, nu se comportă necuviincios, nu îşi caută propriile interese, nu se irită. Nu ține cont de răul suferit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură cu adevărul. Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul."

Dacă aş avea puterea de a da timpul înapoi, pur şi simplu nu m-aş întoarce !

   Trecutul este o carte închisă de-a mea. Când am spus că uit am minţit! Nu pot uita...

Am şi azi imagini vechi ce se derulează cu rapiditate pe fundalul lacrimilor din serile reci.

  Imaginea mamei în sicriu, imaginea unui mormânt peste care au trecut şaisprezece ani... şi mai apoi uneori imagini pline de violenţă, de strigăte, de dorinţă de a muri, de depresii. Imaginea unui om cândva iubit.Acolo...acolo la omul iubit am pierdut cel mai mult. Defapt nu, la capitolul ăla am pierdut tot, nici măcar eu nu mai eram „eu”. Aşa am decis că nu e potrivit să întorc nicio pagină, nici să le rup pe toate, nu.... nu am încheiat un capitol pentru a începe altul..nu în aceiaşi carte. Am închis doar cartea, am aşezat-o pe rafturile sufletului meu. Acolo e toata viaţa mea, toată experienţa...de ce să le arunc?

  Am învăţat pe pielea mea totul, am învăţat ca poţi pierde multe, am luat decizii greşite ştiind că sunt greşite, le-am luat pur şi simplu trăind consecinţele până la oase. Nu pot schimba, şi nu-mi pot şterge memoria, nu pot anula imagini şi întâmplări de atunci...nu pot. Şi dacă aş avea această posibilitate, nu m-aş întoarce. Am devenit ceea ce sunt azi, tocmai datorită lucrurilor pe care le-am trăit...deciziilor bune sau greşite, momentelor si locurilor potrivite sau nu, evenimentelor triste sau fericite...azi sunt eu datorită acestor lucruri.

  Am spus des că altfel ar fi fost viaţa mea, dacă acum cinci ani gândeam ca acum. Da, cu siguranţă era altfel! Dar am învăţat din toate...nu sunt dispusă să repet greşeli. Acum sunt dispusă doar să construiesc lucruri bune,încă adun experienţă şi voi aduna mult timp de acum înainte.