Copilul meu

  Te-am iubit din prima clipă.Te iubeam defapt de mai demult, din vremea în care visam să te am.
  Am avut fiori în tot corpul când pe  testele acelea au apărut două liniuțe. Ideea m-a speriat puțin dar mi-am revenit ştiind că mă voi strădui să îți fiu cea mai bună prietenă şi mamă. Ştiam deja cum vreau să te cresc, ştiam ce mediu să îți ofer comparativ cu ceea ce am trăit şi am simțit eu în copilărie. Ştiu, şi ştiam şi atunci că  nu avea totul să fie perfect...că urmau şi neînțelegeri şi lacrimi dar ce ar fi contat era modul în care le depăşeam. Te-am iubit nebuneşte...dar vestea că ai murit în mine, m-a distrus încet. A distrus acea parte, sentimentul matern, iubirea...tot ce mai am e amintirea umbrei tale pe ecograf. Atât !
  Te-am iubit de la început. De când m-ai facut să beau doar suc de portocale şi să îmi fie rău de la parfumul preferat. Am făcut tot ce am ştiut mai bine să te protejez dar lucrurile nu au fost cum îmi imaginam....fiindcă în loc să simt loviturile picioruşelor tale, simt doar golul imens lăsat de zilele lungi de spitalizare, în aşteptarea unui răspuns pozitiv...care nu avea sa vina niciodată. Iartă-mă copilaşul meu ! Iartă-mă pentru că, corpul meu a fost prea slab să te susțină...deşi inima te dorea cu ardoare.
  Ştii ce mă doare mai tare dragul meu? Oamenii care vorbesc ca şi cum nu ai fi existat, ca şi cum tu nu ai existat. Dar eu ştiu! Eu ştiu...ştiu pentru că te-am ținut atât de puțin...dar te-am ținut, mi-ai transmis senzații şi pofte...iar umbra ta nu o voi uita niciodată.
Te iubesc copilaşul meu nenăscut !

Frică...

Cel mai tare mă tem de liniştea dintre cei patru pereți ai camerei. Îmi este frică de amintirile pe care aceştia în liniştea şi bezna lor mi le varsă în suflet, de dorurile ce se năpustesc asupra somnului meu, de frigul ce se lasă o dată cu întunericul.
Mă tem de lacrimile ce curg dupa miezul nopții, de imaginile care trec prin fața ochilor în liniştea aceasta. Mă tem de liniştea acestor pereți, de zgomotele de dincolo de ei. Imi este frică...frică de întuneric ! 

Intro

Bine ai venit! Turul acesta printre ruine va fi scurt și concis. Pe parcurs, ai te rog grijă la podeaua de gheață și încearcă să fii atent la indicatoare. Nu sunt complet pregătită; mulți bat sau sună insistent la poarta aceasta fără să înțeleagă că o fac în zadar... ție ți-am deschis, nu filma, nu face poze și păstrează totul pentru tine. Aceasta este una din camerele inimii mele! Iartă-mi te rog deranjul, ți-am spus deja că nu primesc vizitatori, iar eu încă renovez după ultimul dezastru.
  Cum? Nu știai? Aici s-au dat multe lupte, au fost victorii și înfrângeri... dar ultima, ultima a distrus tot. Acum e bine totuși, căci am aruncat tot ceea ce aparținea acelui trecut murdar. Au rămas doar ruinele acestea pe care le voi reabilita. Am început de o vreme și lucrez din plin.
Poți observa cum în acea parte am reparat un perete, cum dincolo gardul e mai înalt și poți vedea culorile pe care le pregătesc. Îți place albastrul? Mie da, albastru acela... ca cerul. Despre roșu și roz nu mai pot zice nimic, iar azi mă gândeam la puțin mov, galben, verde și portocaliu. Știu că sună ciudat, dar nu te speria! Se spune că noi, oamenii, suntem o simfonie de culori. La sfârșit vei vedea și nu îți va veni să crezi.
  Ești bine? Nu ai citit indicatorul acela? Uite-l! E acolo și scrie mare să fii atent la curenți. În trecut, tot locul ăsta a fost intoxicat cu aromă de pelin. Mi-au trebuit mulți ani să curăț aerul și totuși, uneori, când se iscă furtuni, ele aduc în agitația lor aroma aceea de altădată. O mai simt și când adie vântul care încearcă să-mi mângâie obrajii. Parcă vrea să persiste, iar eu, oricât aș încerca, nu pot aerisi complet zona aceasta.
Încearcă să îți revii, cu timpul te obișnuiești, dar nu e cazul tău. Știu că ai venit doar să vezi, iar eu ți-am spus că nu ai ce... ți-am spus că aici sunt doar ruine. Ți-am spus și că îmi este imposibil azi să păstrez pe cineva aici... și nu, camera asta, de fapt întregul loc, nu este al nimănui și nu știu dacă va fi prea curând. Poate va da buzna cineva complet echipat să rezidească, să mă ajute. Dar nu azi, poate nici mâine...până atunci privește-mi mâinile, eu refac totul și putere am, căci știu cui să o cer. Și mi-a dat-o în măsuri inimaginabile, și încă mi-o oferă, iar eu voi munci mai mult. Acum te rog, semnul acela indică ieșirea...și încearcă să nu trântești ușa, căci îmi vei dărâma și tu pereții.

Ziua în care am plecat

Astăzi mi-am amintit de ziua în care am fost nevoită să plec. Îmi amintesc cum am închis împăcată fermoarele bagajelor grele, cum am tras aer adânc în piept la ușa scării. Putere aveam destulă astfel încât să nu plâng, să nu regret. Fără lacrimi am umplut portbagajul, tata conducându-mă până la gară. În acea zi mi-am luat bilet doar dus spre o viață nouă. Atunci am renunțat la toate, pornind hotărâtă să fac totul cum trebuie... măcar acum.

Azi... azi, la doi ani distanță, am răspuns în sfârșit cu „sunt foarte bine” la clasica întrebare „ce mai faci?”. Timpul într-adevăr vindecă răni... și nu, nu ucide speranțe. Speranța mea e vie. Și treptat începe să se împlinească! Iată, am găsit o fereastră spre fericire... fereastră ce a fost mereu deschisă.

Și nu... nu spun că nu a fost greu, că nu este uneori sau că în viitor nu va fi. Dar dacă am învățat un lucru, acela este să nu mă complac, să caut soluții, să caut partea bună chiar și cu durere în inimă și lacrimi în ochi, să nu îmi pierd credința și nici încrederea în Dumnezeu. Pentru că nu puține au fost momentele în care am făcut lucruri de care nu m-aș fi crezut în stare, și am avut voință și putere în măsuri pe care nu le cunoscusem până atunci.

A fost ziua în care, fără să întorc privirea... am plecat.

Draga mea prietenă...

Draga mea prietenă...îmi doresc din tot sufletul să fii bine!
Iti scriu fiindcă știu că treci printr-o perioadă dificilă...știu și te înteleg, așa cum poate nimeni altcineva nu o face.
Te îndemn să iei ce e mai bun din toate. Ia ce mai bun din fiecare zi, din fiecare întâmplare, fiecare rasarit sau apus, din fiecare om. Îngaduie-ți să fii fericită! Căci fericirea ta nu consta in niciun lucru material, în niciun alt om...fericirea o găsești la tine, iar atunci când vei realiza lucrul acesta, atunci orice alt factor exterior va fi zadarnic.
Fii puternică! Fii suficient de de puternică încât "publicul" să nu-ți vadă lacrimile niciodată, să nu îți afle punctul slab și să nu-ți știe trăirile. Să fii înțeleaptă! Suficient de înțeleaptă pentru a-ți da seama când ai nevoie de sprijin. Fii suficient de curajoasă pentru a cere ajutor, și umilă pentru a-l accepta. Găsește-ți puțini prieteni, dar valoroși, un umăr pe care să plângi, ochii care vor plânge cu tine. Nu deveni antisocială cum spun unii, dar fi selectivă cu cei pe care îi alegi să fie în jurul tău. Nu te umple de oameni toxici, de conversații fără folos, de nopți pierdute aiurea, de tot ce e stricat.
Draga mea prietenă, ai te rog frumos grijă de tine. Ai grijă de inima ta, de ceea ce alegi să iubești și pe cine lași să te iubească. Ai grijă pe cine lași să calce pragul sufletului tău. Pe cine lași să-ți intre în viață și cui îi permiți să te influențeze și în ce mod. Ai mare grijă în cine te încrezi, și cui îi permiți să-ți susțină brațul.
Nu te lăsa niciodată descurajată, și nu îți pierde din vedere obiectivele. Vei vedea că ai să reușești într-o zi! 

Dragul meu...

Dragul meu, vreau să îți spun că sunt bine. Sunt mai fericită acum, mai matură, mai sigură pe mine și pe ceea ce știu că am nevoie, pe ceea ce știu că merit. Într-o anumită măsură m-ai ajutat și tu... Da! M-ai ajutat să-mi dau seama de ce am nevoie langă mine, acesta fiind și motivul pentru care am plecat atunci.
Azi sunt fericită! Am luat decizii, am făcut schimbări și duc o viață simplă. Mă implic în activitățile pe care le ador, acestea devenind modul meu de viață.
Așa sunt deși tu nu vrei să crezi asta. Oarecum, mă faci să cred că ceva din tine speră ca eu să nu fiu tocmai bine, ai vrea să îmi lipsești, ai vrea să te mai am măcar intr-una din camerele inimii mele. Ai vrea să am sub pernă un altar din amintirile noastre. Ai vrea să te strig uneori, și să privesc cerul spunandu-mi că-l privești și tu...că aceasta e tot ce mai avem. Mă cunoști, știi că uneori vărs lacrimi. Aș putea plânge pentru multe, disparitia unui om drag, dorul pentru mama, o rană fizică, chiar și pentru durerea altcuiva. Aș vărsa lacrimi pentru orice, dar nu pentru tine!
Nu imi lipsești, nu te mai iubesc, nu te strig niciodată și nu întreb despre tine. Încetează cu asta! Încetează sa apari pe nepusă masă, exprimandu-ți parerea despre ceea ce presupui tu că simt și că fac acum. Încetează să întrebi și vezi de lucrurile tale, de viața ta și de sufletul tău.
Sunt fericită, chiar dacă nu e roz totul. Sunt, pentru că îmi place să iau ce e mai bun din toate, dar mai ales din oameni. Cu tine am învățat să critic, să fiu suspicioasă, să mint și să uit de mine. Mi-ai oferit și iubire, și lucruri bune pe alocuri....în schimb însă, mi-ai otravit sufletul. Și mult mi-a trebuit să mă fac bine.
 Exceptând secunda în care îmi fac poza zâmbind, vreau să știi că mă descurc foarte bine, că nu zâmbesc doar la cameră, și nu râd forțat. M-am eliberat de tot ceea ce mi-a otrăvit sufletul cândva și acum sunt bine. Fericire, asta îți doresc și ție!

Chirias in suflet

Eram acolo...aveam sufletul gol în fața lui. Și nu era gol ca și cum nu avea nimic în interiorul lui, niciun sentiment bun sau rău. Era gol pentru că îl țineam descoperit. Îmi făcusem curaj să-mi descopăr sufletul în fața lui, să-l las să cunoască fiecare unghi ascuns, fiecare fărâmă de trecut...și asta pentru ce? Nici măcar nu și-a scuturat praful când a intrat. Nu punea niciodată nimic la locul lui, lăsa să intre frigul. Făcea toate aceste lucruri de parcă era o nimica toată faptul că tocmai îmi descoperisem sufletul înaintea lui...doar înaintea lui. La plecare, chiar și la plecare a fost la fel. Nu a încercat să repare nimic...ca un chiriaș rău care se mută dintr-un suflet în altul atât de ușor.