Revelatie

Tot ce ştiu până acum e ca pot sa fiu foarte sensibila,că pot suferi enorm,că pot avea dureri de nedescris,că pot avea lacrimi din cele mai amare şi fierbinţi,că pot avea unul din cele mai tari urlete,cu unul din cele mai ascuţite ecouri..dar toate astea,doar atunci când sunt doar eu cu mine,în camera mea,în cel mai izolat loc,în cel mai intunecat colţ,...pentru că lumea nu se opreşte pentru strigătul meu,nu se inneacă cu lacrimile mele,nu surzeşte din cauza strigătelor mele..ea pur si simplu e rece,nepăsătoare.

Am mai învăţat că atunci când ies pe stradă,trebuie să-mi rujez  zâmbetul,să-mi fardez ochii acolo unde sunt prea roşii sau prea umflaţi,să-mi astup cicatricile ,să-mi leg capul pentru a putea ţine fruntea sus.Că nimeni nu trebuie să ştie dacă sunt sau nu slabă în interior,fiindca oricum ei vor profita.Aşa cum fac cu toate lucrurile pe care le ating. Azi am aflat că le pot trimite mii de mesaje,că le pot da sute de bipuri când rămân fară credit şi am nevoie de ei.....oricum vor suna doar când vor avea nevoie,că vor da mesaj doar când se vor plictisi,când îi va durea ceva. Dar ce nu ştiu restul e că,după fiecare moment de slabiciune mă trezesc mai tare,că fiecare cicatrice mă face mai încrezătoare,că fiecare lacrimă căzută mă face mai puternică,îmi curăţă privirea...şi îmi luminează drumul.

Tu cum poti?

Dar tu cum poţi???

Cum poţi sa nu ştii sa dansezi în ploaie,sa nu ştii sa-ti deschizi braţele si sa îmbrăţişezi ploaia.de ce nu ştii sa laşi lacrimile norilor sa-ti sărute zambetul?Cum poţi sa nu-ti laşi pentru o clipa măcar grijile la o parte,cum poţi sa nu laşi ploaia sa-ti şteargă ridurile?Cum poţi sa nu ştii sa asculţi confesiunile picurilor reci ce-si canta trairea pana ce se zdrobesc de pamant,sau chiar atunci cand sfarsesc contopindu-se cu tine.Te temi ca nu cumva cineva vazandu-te sa te numească "nebun"?Sau eşti chiar tu cel care-l numeşte nebun pe omul ce-si lasă sufletul sa danseze cu ploaia caldă?

Atunci priveste-mi te rog nebunia cand norii isi scutura lacrimile din înaltul lor.Priveşte-mi zambetul "nebunesc" cand picurii marunti îmi şoptesc poveştile lor despre supravieţuirea în furtună. Asculta-mi liniştea pe care o numeşti nebună,liniste care-mi apare odată cu teroarea norilor ce sunt storsi pana la ultimul  picur rece de viaţa. Urmăreşte-mi sufletul fredonand cantece invatate de la rauri si izvoare mult prea  secate de lipsa adevăratei aprecieri pentru minunata natura.Priveşte-mi lacrimile şterse de picuri mult prea rapizi în zdrobirea lor,priveşte-mi braţele deschizandu-se si imbratisand ploaia,priveşte-mi sufletul încărcat de picurii ce se preling încet tocmai de pe frunte.Priveşte-mi sufletul zburdand pe alocuri si liniştea dominandu-mă de-antregul. 

Si da,numeşte-mă nebună dacă asta ti-e firea!Numeşte nebunie fiecare lucru care mă reprezintă,fiecare lucru care mă face diferită.Da,numeşte nebunie curajul de a fi altfel,curajul de a nu xeroxat,curajul de a fi EU si doar EU!

    Oricum..în adapostul ei ploaia m-a invatat sa nu mai ofer propria linişte celor care nu ştiu sa se bucure de nimicurile vieţii aparent mici si inutile.Si vai,cati sunt dintr-acestia!

Clipe

Sunt clipe în care aş vrea pur şi simplu să le las pe toate şi să plec undeva departe de toate.Departe de probleme,de lacrimi,de stres,de oameni...de tot.
Sunt clipe în care îmi doresc atât de mult ceva încât îl distrug...consumându-mă prea mult.
Sunt clipe în care îmi doresc atât de mult să ajut persoanele pe care le iubesc,dar mă simt neputincioasă, inutilă ..fiindcă mă simt legată,incolţită.
Sunt clipe în care ploaia e refugiul meu.
Sunt clipe în care soarele mă face să zîmbesc.
Sunt clipe în care mi se pare că pot face orice,că pot doborî orice barieră,că pot trece cei mai înalţi munţi,că pot depăşi orice obstacol,că lumea e atât de mică.
Sunt clipe în care totul mi se pare străin.
Sunt clipe în care simt ca trăirea mea e dependentă de cea a celui pe care îl iubesc.
Sunt clipe în care aş vrea să-i cuprind într-o singură îmbrăţişare pe toţi.
Sunt clipe în care simt că iubirea e singurul antidot pentru orice rană,sufletească chiar şi fizică.
Sunt clipe în care simt că pierd tot,şi clipe in care simt că am chiar mai mult decât visez.
Sunt clipe în care simt pot lupta pentru orice iubesc.
Sunt clipe în care simt că pierd orice luptă.
Sun clipe în care cerşesc viaţă.
Sunt clipe în care mă întreb când va sosi momentul plecării mele.
Sunt clipe în care sufletul îmi tremură.
Sunt clipe în care îmi e atât de dor.....
Sunt clipe pe care le cerşesc de atâtea şi atâtea ori..
Sunt clipe pe care le îngrop atât de adânc.
Sunt clipe.....la care visez în fiecare noapte,si clipe pe care nu le voi trăi niciodată.

... Sunt doar clipe....

Cand?

Când i-ai spus ultima dată mamei tale că o iubeşti?
Când i-ai spus ultima dată cât de mult înseamnă pentru tine?
Când i-ai dat un cadou ultima dată,fără să fie o zi specială?
Când i-ai spus "te iubesc!"?
Când ţi-ai cerut ultima oară iertare pentru ce i-ai greşit?
Când...?

"Poate că pe nimeni nu chinuim atât de mult ca pe propia noastră mamă.Poate că pentru nici o dragoste nu sacrificăm mai puţin.Atât de siguri suntem că ne-a fost dată pentru totdeauna,şi că întotdeauna ne iartă."Jacinto Benavente
"O fetiţă întrebată unde este casa ei,a răspuns: Locul unde este mama" Keith L. Brooks
"O mamă îşi poate ţine doar o vreme copilul de mână,dar de inimă nu-i va da drumul până la sfârşitul vieţii"

Nu e azi ziua mamei sau a femeii!Motivul pentru care azi,scriu despre fiinţa care ar trebui să fie cel mai aproape de sufletul nostru indiferent de vârstă,se afla aici,jos...

Încă puţin şi cei 12 ani lipsiţi de suflarea ei în viaţa mea...se împlinesc.Doruri,regrete,lucruri nespuse.Nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea cu ea,clar că total opusul celei pe care o am.Poate n-aş fi ştiut să o preţuiesc,poate ne-am fi certat des,poate aş fi rănit-o,poate aş fi ignorat-o,pentru că ar fi fost aici,şi nu aş fi ştiut de lipsa sărutului ei pe frunte dimineaţa,de lipsa sfaturilor iubitoare de mamă,de lipsa mustrării binefacătoare,de lipsa grijii de mamă.Cert e că,singurul lucru pe care îl pot spune legat de mame pentru cei care încă o au,este să o preţuiască,să-i demonstreze asta,să-i amintească că o iubesc,să-şi arate aprecierea chiar şi într-un mod spontan,să-i vadă zâmbetul de mamă.
Unii poate sunt obişnuiţi şi nu-i văd importanţa pentru că ea e tot timpul acolo..tot timpul.Dar lipsa ei,golul lăsat de plecarea ei...nu poate fi umplut pe deplin nici măcar de zeci de cuvinte bine intenţionate,zeci de sfaturi,prieteni apropiati.NU!...Ce se compară cu prezenţa ei,în vieţile noastre?