Ulitima secunda

 Pana in ultima secunda, din ultima zi

Prima oara

       Recunosc că, deşi respir de aproape două decenii, am început să trăiesc în urmă cu 10 luni. Am mai trăit în adevăratul sens al cuvântului, în primii 5 ani și 4 luni din viața mea. Apoi a urmat o pauză lungă, o pauză ca un coşmar...

        Dar în ziua pe care mayaşii o considerau sfârşitul întregii lumi, am primit o speranţă de căldură sinceră, după ani şi ani de pauză glaciară. În acea zi, inima mea avea un ropot ciudat de rapid, niciodată nu mai bătuse atât de repede, iar ochii mei nu mai căutaseră niciodată pe nimeni în felul acela, cu ardoarea cu care priveau pe geamul murdar al trenului, cu nerabdarea de a opri în dreptul tau, dorinţa nestăpânită de a-ti simţi din nou atingerea în podul palmei, şi cine ştie poate aveam să primesc mai mult, poate o îmbrăţişare, poate un sărut copilăresc pe obraz.Am decis să-mi încredinţez drumul, unor braţe lungi de fier, care m-au purtat catre tine, oprind în fiecare gară, dar n-am socotit-o ca pe o nesăbuinţă...poate erau şi alte suflete care îşi aşteptau la fel ca mine, începutul pe un peron într-o gară. Fiecare oprire măsura o eternitate, fiecare tunel era nesfârşit iar munţii parcă mă prinseseră în mijlocul lor. Cu fiecare copac care fugea în urma trenului, ştiam ca sunt mai aproape de tine, cu fiecare tunel, cu fiecare gară...ştiam ca mă apropii încet de ceea ce visam să ating de atâta timp.
      Au trecut toate în urma mea, şi m-au adus în faţa ta. Priveam cel mai frumos peisaj, al cărui punct principal erai tu, doar tu. Mă îndreptam cu picioarele împleticite, şi glasul uitat către tine. Încă din acel moment sclipirea din ochii tai şi căldura lor, m-au făcut să ma simt acasă, să simt ca ne ştim de o veşnicie, că în furtuna ei viaţa ne-a desparţit aruncându-ne în valuri reci, dar că acum acelaşi soare care atunci privea trist din spatele norilor negrii, ne aduce împreună, aşa cum trebuia să fim de altfel de la întemeierea pământului. Nimeni nu m-a mai privit în felul acela, privire pe care o ai doar pentru mine, privire cu care mă acoperi de fiecare dată în întregime. Cei care au spus că în acea zi avea să existe un sfârşit, au avut dreptate. Epoca mea de gheaţă se prăbuşise brusc, s-au topit toţi gheţarii, iar atunci în toiul iernii, primăvara şi-a găsit un colţ de aur, colţ din care lumina puternic, şi luminează în continuare, luminează din ce în ce mai tare, mai fierbinte şi mai rapid.

De aceea pot spune că traiesc de-atâta timp, din acea zi, acel început!

    Îţi multumesc că exişti în viaţa mea, că ai venit pentru a-mi aduce tot ce mi-a lipsit până acum, că nu mi-ai cerut nimic înapoi sau la schimb, că eşti mereu acolo când am nevoie de tine, pentru că eşti dulce si grijuliu, pentru tot ce-mi oferi,pentru că lângă tine am ce-mi doresc şi ce am nevoie.

  Fii sigur iubire că tot ce fac, fac pentru noi.Te iubesc din tot tot sufletul meu !
                                  (Amintiri din cutia de aur a sufletului - Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

Trenul...

Detest trenurile ! Mai ales pe cel care pleaca seara din gara ta, cu scopul de a ma duce cat mai departe de tine. Mai exact cu o ora jumatate...adica o eternitate departare de tine. Ma plimb cu acest tren de cateva luni bune...cateodata il ador, alteori il detest ! Il ador cand te poarta pe tine dragul meu, cand te poarta pe aceste lungi brate de fier si te aduce la mine, in pragul casei mele. Dar acum il detest, il detest cu atata sete incat nimic nu ma mai incanta. Nici macar privelistea acestor lungi brate de fier care isi fac drum pentru a intra in munti...acesti munti care ma despart de tine. Sunt egoista ! Admir peisajul doar cand acesta ma poarta catre tine, in rest totul imi pare stricat, tocmai de aceea tavanul alb al trenului pare interesant. Abia astept momentul in care trenul acesta ma va purta catre tine o data pentru totdeauna, atunci cand niciun tren nu va mai conta, nicio distanta nu se va gasi intre noi.

 Nici nu am mai avut timp sa număr veşniciile. Tot ce am făcut a fost să alerg, să alerg și să alerg. Pe alocuri respiram si îmi ascundeam ochii de ploaie. Poate ca mi-ar lua încă o veșnicie să descriu drumul...dar l-am întâlnit. L-am întâlnit și asta e tot ce contează!
  Mă aştepta în aceiaşi ploaie...Ploua mărunt, cu soarele înşelător pe cerul cu pete de un albastru ireal. Încetul cu încetul, petele creșteau..sunt singurele pete pe care nu-mi doresc să le îndepărtez vreodată. Da, să crească! Sî se înmulțească și să ne infesteze cerul cu acest albastru, cu acest albastru ireal.
   Întâlnirea a fost ca o explozie de parfum îmbietor. L-am ținut strâns în brațe, iar el grăbit să-mi vindece rănile. M-a vazut șchiopătând, și ținându-mi mâna apăsat pe piept. S-a grăbit să le vindece cu orice preț. Și a reușit! Clipele au fost de vis, iar timpul petrecut împreună de neuitat.
   Acum suntem împreună pe un drum cu la fel de multe hopuri. În fata este o porţiune de drum cu multe gropi, apoi văd cioburi și bolovani. Dar ştiu că acum niciunul dintre noi nu va fi rănit. Nu ne vom răni pentru că acum suntem împreună, acum totul prinde sens și nimic nu este prea mare pentru a spune că nu putem trece peste.
   Cu mâinile strâns împreunate, și el aproape de mine, la fel cum este coperta unei cărţi  de filele ei. Siguri ca acum va fi bine...e normal te iubesc și inima îmi şopteşte ca totul va fi bine!

Un orizont

  Din partea lui, ploaia continuă...tună şi fulgeră neîncetat. Iar el...el stă în mijlocul ploii. Continui să alerg, aici la mine bate vântul, bate usturător cu tăieturi sângeroase pe şira spinarii.
  Drumul acesta pare peticit. De parcă cineva ar fi adunat mai multe bucăţi de asfalt, de pământ, de iarbă, de pietre şi bolovani. De parcă le-ar fi pus cap la cap, ca acum să am parte de gropi adânci, iazuri, suişuri, uneori drum drept şi alteori dureri groaznice în tălpile picioarelor din cauza pietricelelor fierbinţi şi a cioburilor aruncate, căci am pornit desculţă. Da, sunt desculţă de atâtea veşnicii!
  Cred, că e vina mea. Că toate acestea le-am lăsat în urma mea, când s-au aruncat cuţite, când a fost furtună, când purtam grindină. Deci da, eu le-am lăsat aici şi acum trebuie să  continui drumul, peticit de mine.
   El e în depărtare, schiopătează...Oare s-a lovit de vreo piatră? Oare este vina mea? Ce întorsătură! Înţeleg acum toate strigătele sale, erau defapt temeri...Ştiu că n-ar fi vrut să mă vadă plecând, n-ar fi vrut să pornesc pe acest drum...De ce nu m-a oprit? Ar fi fost simplu, mult mai simplu să-mi prindă mâna, să se uite la mine cu ochii săi, cu acea privire, cu lumina sa...Să-mi spună să stau, să nu las casa goală, să nu împrăştii bilete parfumate.
  Unele răni se vindecă, altele nu. Defapt toate se vindecă...în ritmul lor. Ieri o fiinţă ciudată cu părul ciufulit, cearcăne mari,ochii roşii şi buze vinete, cu trupul scheletic şi privirea rătăcită mă privea din oglindă. M-am speriat! M-am speriat si-am lovit-o, apoi a dispărut. Se făcuse cioburi în mâinile mele, cioburi care imi atingeau oasele.
   Te văd venind şi îmi tremură inima. Oare s-a schimbat orizontul? Ai redevenit tu...? Defapt, tu eşti din totdeauna, doar eu schimbasem traiectoria.

Jumatatea drumului...

     De câteva veşnicii, am închis ochii. Nu, nu mi-a pierit suflarea, şi nici nu am orbit. Vântul mi-a şoptit că închizând ochii, totul va părea mai uşor. Şi asta fac! Inima mea nu mai sângerează, iar tu eşti tot acolo....eşti ca o stâncă! Eşti neclintit...
     Dar azi...azi ţi-am auzit din nou glasul. El venea în urma mea, odată cu o ploaie torenţială. În sufletul tău plouă! Inima începe să-mi tremure...Şi mi-e teamă să deschid ochii. Dacă este o iluzie? Dacă eşti la fel de departe? La fel de nevăzut? Şi cum să-mi întorc trupul ? Dar...vreau să te strâng în braţe!
    Îmi fac deci curaj, şi mă întorc. Apoi ezitând în fiecare secundă, îmi deschid ochii. Privesc larg şi...te văd! Eşti acolo, în depărtare şi strigi. Oare mi-ai citit biletul ? Oare ţi-au şoptit ceva monştrii din colţuri ? Sau şi eu la rândul meu, sunt o stâncă în inima ta? Nu ştiu ce te-a adus aici...tot ce contează e că eşti acolo.
  Şi alerg spre tine,alerg şi mă impiedic...mă ridic, alerg şi-mi alunecă piciorul...mă ridic din nou şi alerg. Cea mai lungă alergare în întâmpinarea ta! Drumul acesta pare nesfârşit, vin spre tine, şi simt apropierea ta...Dar cât mai durează până când te voi strânge atât de tare la pieptul meu, încât tu să simţi tot dorul meu, toată iubirea?
  Mă doare piciorul, şi mă ustură inima. Dar alerg. Alerg atâta timp cât ştiu că vii spre mine, şi mor de nerăbdare, să-mi stai în braţe.

O fi sfarsitul...?

   Nu mai ţin cont de cum trec clipele pe drumul ăsta. Ştiu doar că trec, trec şi tu eşti la fel de departe...la fel cum este luna, departe de soare.
   Azi din nou, mi-am întors privirea şi te-am auzit. Nu spuneai nimic altceva decât aceleaşi gânduri închipuite. E ciudat acest fel al tău de-a fi. Îmi spui că eu am plecat de mai multe ori....dar  ştii că niciodată nu am plecat cu adevărat, ştii că la colţ te aşteptam. Am trecut pe lângă atâtea colţuri pe drumul ăsta, dar tu nu te ascundeai dupa niciunul...Ahhh, da....tu eşti în spatele meu, acolo undeva departe. Şoaptele tale, mi-au trecut pe lângă ureche, erau atât de reci...
  Brusc începe ploaia, plouă atât de tare! O ploaie fierbinte si acidă...nici măcar nu am unde să mă ascund. Aşa că merg mai departe...merg mai departe prin ploaie, până când, la câţiva metrii vad doi copaci îmbrăţişaţi, mă arunc sub acoperişul lor...mă simt învăluită de căldură! Şi în sfârşit ploaia se opreşte...
  M-am săturat de vremea asta schimbătoare! Acum e puţin soare, acum plouă...acum dă îngheţul. Şi cred că ştiu de ce... Nu mai suport suspansul ăsta...şi am decis. Mă uit puţin înapoi, eşti la fel de departe...nu ştii ce vrei, nu ştii ce să faci iar eu nu mai suport să strig către tine, iar tu să nu răspunzi. Aşa că îmi iau mâna de pe inimă, şi plină de lacrimi îmi lovesc pieptul cu pumnii. Hai scurge-te, ieşi afară de acolo ! Picături de sânge se preling pe mine, şi odată cu ele..şi tu. Plouă din nou acid, fierbinte...strig atât de tare încât să mă auzi de acolo de unde eşti. Să întelegi şi să mă crezi că, te-am căuat, te-am aşteptat, ţi-am vorbit..chiar am strigat, dar tu nu ai dat niciun semn. Încotro ne îndreptăm defapt ? Vreau să iei urma acestor picuri, să revii , şi să ma cuprinzi de mână.
   Plouă atât de tare......