Inchisoarea alba

    Au trecut doua decenii fara cateva luni, de cand ochii mei s-au deschis total nepregatiti pentru haosul acesta exterior, pentru sufletele nebune cu o sete insangerata de putere...de suprematie. Si inca sunt putin pregatita....
   Iar acum realizez ca, s-au scurs atatea file, din atatea calendare de cand am fost condamnata sa ma zbat in spatele acestor gratii albe. Un deceniu...si-un pic. Cred ca cei care m-au impins aici au uitat de mine, sau poate s-au pierdut pe drum. Zilnic privesc lung printre gratiile acestea, si nu gasesc scapare.
   Portile acestea incep sa rugineasca...isi pierd din puritatea avuta la inceput. Aici am putine lucruri: un pat de paie deja putrezite, masa satula de scarjolitul cuvintelor mele si scaunul olog, obosit de atata trainicie. Sa nu uit de oglinda ! Azi privind in ea, am vazut chipul unei tinere obosite, ochii ei sunt incercanati iar buzele vinete..cat despre santurile din obraji...sunt cursurile lacrimilor ce curg zilnic. Coltul oglinzii tremura precum suprafata unei ape. Stiu ca aici nu-mi este permis sa ma bucur de micile dorinte, dar imi permit sa intind mana, atingand cu varful degetelor acest ochi de apa. Brusc, in fata mea apare un copil....o fetita dolofana, cu parul auriu prins in doua codite si o rochita de catifea visinie cu danteluta alba. Ea nu percepe raul! O vad alergand pe intinderea plina de ghiocei, se apleaca strangand cativa. Aproape ca ii striveste in pumnul minuscul, in inocenta ei, ii daruieste doamnei cu parul alb ce o vegheaza de la distanta.
   Ea este vesela tot timpul, iar in lumea ei raul n-are loc nici cat negru sub unghie! Mai departe o plapuma de flori multicolore ii atrage atentia. Alearga impletind o coronita din flori alese. Brusc realizez ca ochii ei verzi si inocenti ma fixeaza. Pasii ei se grabesc catre mine, daruindu-mi cununa aceia cu parfum imbietor. Ma aplec, lasand mainile sale firave sa-mi mangaie chipul in timp ce-mi aseaza coroana pe cap. Pentru o secunda ma ingrop in plapuma de flori, privind cerul, formand chipuri din norii pufosi. Deodata, un curent rece sterge pajistea, cerul...lasand in urma lui o dara neagra. O mana rece ma trage inapoi, ii simt frigul pana in adancul oaselor...ma trage inapoi, smulgandu-mi coroana de flori, ucigand-o pe micuta blonda...o ultima clipire ma lasa sa citesc in ochii ei o raceala cumplita, o ura cicatrizata...lucruri ce candva nu-si aveau locul pe chipul ei plapand.
   Ma trezesc din nou intre cei patru pereti, pe care am scarjolit fiecare zi ce a trecut. Oglinda, singurul meu portal spre visare, zace la picioarele mele lasamdu-mi doar conturul auriu pe acest perete blestemat.
  De mult timo n-am mai avut vizitatori...o singura persoana, EL... el scarjoleste din afara zidul ce ne desparte, cu unghiile sale, cu puterea, cu dorintasa de a-mi oferi eliberarea din spatele gratiilor acum ruginite. Scarjolim acelasi zid de atata timp...sperand sa-l putem dobora candva. Ii aud deseori glasul, in ecoul celulei, si acum stiu ca nu mai dureaza mult pana cand ochii mei vor putea vedea lumina orbitoare a soarelui si in special chipul lui...chipul iubitului meu. 

Iubitul meu...

  Iti scriu cu ochii obositi si incercanati. E noapte, dar pleoapele mele nu cutezesc sa se coboare spre a-mi aduce somnul. Ticaitul ceasului imi numara bataile inimii. Imi rasuna ca un ecou galagios in tot trupul, i-am simtit reflexul cand piciorul drept mi s-a inclestat, nelasandu-ma sa-l indrept pana acum. In lumina oarba a coltului meu de camera, vad direct calendarul mare, pe care atarna singuratica ultima fila din an. Am insemnat pana acum 8 zile, incepand cu putin inainte de jumatatea lunii. Motivul ? Ahhh iubirea mea, de atata timp ai plecat tu. Nu ma dojeni pentru tristetea mea, stiu ca ai plecat pentru un scop nobil, pentru viitorul nostru impreuna.
   Dar aceste zile au trecut precum o gramada invechita de secole. Si esti asa departe! Intre noi se afla cateva mii de kilometrii afurisiti si alte cateva tari numarate pe degetele de la o mana. Sa nu uit iubire de cele aproape doua zile de mers, si acel fus orar nenorocit care te tine mereu cu o ora in urma mea. Ca si acum cand ceasul meu bate de miezul nopti, de trecerea in cea mai frumoasa zi din an...iar tu..tu esti prins in ziua de 'ieri'. Cum sa celebram noi, acum in tainele noptii, anul pe care il implinim, cand pentru tine, inca nu e 'azi'?
  Dar stim dragostea mea, ca impotriva tuturor acestor cifre, inimile noastre care se completeaza precum piesele unui puzzle, sunt mereu impreuna. Aproape la o distanta de o imbratisare, o privire si un zambet strengaresc...de niste mustati desenate cu creionul de ochi.
    Stii si tu dragoste ca noapte de noapte, ele adorm impreuna pe aceiasi perna de culoarea coraiului. Cu venele impletite intre ele, cu puterea caldurii unei zile caniculare din toiul verii. Dar si ele lupta! Lupta pana cand fiecare isi va aduce trupul aici, pentru a primi brate, sa pot adormi la pieptul tau, si picioare sa- mi pot incalzi degetele mereu inghetate intre talpile tale mereu fierbinti.  Apoi ziua sa ne putem alerga reciproc, intr-o leapsa a sarutului. Dar cat mai e pana atunci !
    Dragul meu, a trecut anul acesta precum o clipire langa tine, si-mi trec prin minte toate imaginile, totul... Toti trandafirii, toate plimbarile, jocurile si zambetele. Aud si acum sunetul rotilor trenului ce oprea in gara ta, dar si pe cel al rotilor care trist ma ingropau din nou in lantul muntos ce ma tine captiva.
   Te vreau acasa, sa te astept seara in pijamale largi si calduroase, cu mancarea calda si ceaiul fierbinte. Sa te dobor din picioare de la usa si sa-ti fiu asa aproape iubirea mea !
   Imi ramane acum sa astept semnul tau, sa vii, sa te vad, sa te strang in brate, sa vezi ce dor imi e de tine acum! Te iubesc din tot tot sufletul meu tati :*
  La o eternitate de ani impreuna, iubirea mea! 

Scrisoare pentru MAMA

   Nu-ți scriu des dragă mamă, știu că acolo unde ești acum, nu ajung scrisori, mesaje, apeluri sau mailuri... și dacă ar ajunge, tu tot nu le-ai putea citi. Nu pentru că n-ai ști carte, ci pentru că așa cum știe tot universul, în luna aceasta inghețată se împlinesc paisprezece ani, de când oamenii aceia ți-au coborât sicriul în fundul pământului...de când bulgării de pământ se striveau de cutia de lemn ce avea de atunci să-ți fie casă. Sunetul acela îmi dă fiori și acum, îl aud des pe fundalul lacrimilor mele.
   Azi s-au scurs din nou lacrimi fierbinți pe poza ta. Iar când m-am uitat în sufletul meu, locul tău e la fel de gol ca atunci când ai plecat. Locul tău de mamă nu poate fi luat de absolut nimeni, e un gol ce nu poate fi alinat de nimic.
   Îți scriu ca și cum ai fi plecată departe, să știi că în inocența copilăriei mele, priveam mereu pe geam așteptând să vii. Mereu plecai departe, dar veneai mereu înapoi..de fiecare dată, cu mai puțină viață...
  N-am să încetez niciodată să te aștept, speranța asta e o flacără mereu aprinsă, ce nu poate fi stinsă de lacrimile acestea ce nu vor să se oprească.
   Am crescut mamă..sunt majoră, am absolvit liceul și îmi caut un loc de muncă. Îți cunosc visele, vise pe care nu ți le-ai implinit. Și-am să fac eu asta pentru tine mamă! Știu că undeva în viitor te voi vedea, și vreau să fii mândră de mine, de fiica ta, de unica ta fiică pe care ți-ai dorit-o cel mai mult, și de care n-ai avut parte.
   Aș vrea să te văd măcar o secundă, acum! Să fii aici în fața mea, să mă iei în brațe și să stau cu capul pe pieptul tău, să simt căldura ta, căldura brațelor tale. Să mă cuprinzi ca o mamă și să mă săruți pe frunte, să-mi spui câteva cuvinte, ca cele pe care mi le-ai lăsat înșiruite pe caietul albastru închis. Cuvinte care m-au însoțit în toți anii aceștia, cuvinte care mi-au fost de folos ca și cum ai fi fost lângă mine. Deși, mai de preț ar fi fost căldura ta, iubită mamă.
   Îmi închei rândurile, spunându-ți că mă străduiesc să fiu tare în lumea asta de gheață.

P.S. Te iubesc mult mamă!
                                   
                                                                       Cu dragoste și dor,
                                                                                unica ta fiică Daniela.

Printre fulgii de nea

    Inima mi se zbatea in piept de bucurie, dar si de nerabdare atunci cand , stand langa stalpul acela albastru si rece , pasii tai s-au oprit in dreapta mea.
    In sfarsit venise momentul acela mult asteptat, in sfarsit ai venit, am putut sa te strang in brate, si mai presus de toate am putut sa-ti ating chipul.
    Bucuria ta, e bucuria mea. Si am fost atat de fericita vazandu-te razand, printre fulgii imensi ce cadeau din inaltul cerului, te-am rapit pentru inca cateva clipe, si totul a fost de vis.
   Dar mai apoi, am ajuns in locul acela rece si abandonat....in locul despartirilor. Am ajuns acolo unde, bratele acelea reci de fier te-au prins in mijlocul lor. Te-au prins acolo, fara sa-ti mai dea drumul. Am in suflet scarile reci de beton, in al caror mijloc stateam noi doi. Tu deja erai prins, oricat de mult ne-am fi dorit sa ajungem impreuna la capatul scarilor, sa fugim impreuna pe drumul inghetat...
    Tot ce am putut face, a fost sa te tin in brate cateva secunde, ca mai apoi sa pornesc singura spre capatul scarilor, sa te privesc, sa-ti urmaresc umbra pana ce s-a spulberat. Acele brate reci, mi te-au smuls din nou de la piept. Si-acum stiu ca vor mai mult. Stiu ca te vor tine mai mult, ca vor pune mai multe bariere si ca se vor alungi pentru a parea eterne.
    Si-n lipsa ta, imi raman aceste poze ce vorbesc, lucrurile tale si inima ta, pe care o port mereu in pieptul meu. Si stiu ca zilele, vor face tot posibilul sa para eternitati, ca noptile vor fi de zeci de ori mai lungi, si clipele pe care ni le-am permite sa le petrecem impreuna intr-un fel sau altul, ar fi atat de scurte....ar dura cat o clipire, si-am tanji dupa atatea clipiri...
    Stiu ca tot ce faci, faci pentru noi, si ca odata cu renasterea naturii, vom fi impreuna, si va fii atat de bine! Te iubesc din tot tot sufletul meu !

Oglinda trecutului....

     Azi m-am uitat in mijlocul ramei dreptunghiulare cu marginile rotunjite, cu fire de culoarea aurului tatuate pe marginile lor. Atingand-o cu varfurile degetelor, ceva din interior ma trage cu putere...si acolo..acolo intalnesc o fetita blonda cu ochii verzi, care tresare din iarba inalta culegand cateva flori cu codita mai lunga,pentru mama ei ca mai apoi aceasta sa-i faca o coronita de printesa, o vad si acum cu rochita ei alba cu bretele crete..bretonul drept si codite prinse cu clame in forma de fluturasi cu arcuri. Scumpa de ea sare intr-un picior sperand ca fluturasii aceia sa o ajute sa zboare catre cer. Ii vad teama de a nu cadea in lac, de  a nu ajunge odata cu serpii si alte vietati pe care le-a spionat cand a intrat in parcul acestabpe poteca dintre lacuri..ma asez langa ea stand pe spate, si vad inocenta ei, zambetul ei cand gaseste nori in forma de floare, catelus sau inima. Dorinta ei o cunosc pentru ca tocmai vorbea cu florile acelea,cand eram in spatele ei , se viseaza profesoara de copii orfani,viseaza sa aibe un print care sa o iubeasca mai sus de toate si care sa-i impleteasca coronite de flori frumos aranjate, viseaza ca printul ei sa se joace cu ea jocuri de mai de demult...visa un print fara casel, unul ca oricare altul.
     O vad cantand, o vad bucuroasa...mi se umple sufletul auzindu-i glasul. Ma face sa ma simt pasnica din nou..sa ma simt impacata, totul cu ajutorul acestei fetite ce e tot timpu vesela. Dar brusc un aer rece ma trage inapoi...iar oglinda se sparge..unde sunt eu acum..pajistea a disparut si in locul ei apare acest zid  rece in care mi se reflecta chipul obosit. Unde este tot ce aveam candva, tot se speram, toata inocenta, totuuul.
  As vrea sa pot intra din nou aici. Sa sparg geamul apoi sa nu am cale de intoarcere, sa raman aici, aici doar aici. Fiindca mi-e dor de mine, cea de acum un an...mi-e dor de teluri, de prietenii dezamagiti, te tot si de toate.
    Tocmai de aceea aleg sa scriu intr-una...sa scriu despre orice si oricine. Aici imi las sufletul si durerea in speranta ca le voi uita intr-un final.

Inca un tren....

     Se spune deseori ca viata e ca un tren. Un tren, numit "trenul vietii". Din acest tren, coboara diferiti oameni din jurul nostru...alteori in cate o statie, altii urca. Nu prea poti hotara cine urca sau coboara...unii sunt deja acolo cand trenul porneste, si fara voia ta coboara intr-o anumita gara, altii urca in unele statii, se aseaza langa tine si apoi coboara grabiti, asteptand probabil alt tren.
       Eu am urcat in trenul acesta cu geamuri murdare in urma cu nouasprezece ani si ceva...pe bancheta din fata ma asteptau mama si tatal meu fericiti...tata extrem de fericit pentru fata care i se nascuse, iar inima mamei crescuse de un milion de ori. Ma tinea in brate atat de strans, si nu ma lasa nimanui din vagonul acela, crezusem ca asa va fi tot drumul. Dar in gara cu numarul cinci, a coborat....a coborat ea, MAMA. Trecusem printr-o gara rece, in care speram sa nu fi oprit vreodata, iar acolo o vad deschizand usile trenului, o vad coborand incet. Crezusem ca vine inapoi, dar nu..usile s-au inchis, iar trenul a pornit brusc. O priveam de pe geamul murdar ar trenului cu atata regret, de atatea ori am fost pe punctul de a trage a maneta rosie, de care atarna firul de plumb... sa opresc trenul, sa ma intorc in gara aceea rece, sa stau cu ea. Imi doream sa fi coborat cu ea, banuiam ca nu coborase sa.mi culeaga o coronita de flori asa cum imi promisese...
     Dar tunelul din care tocmai am iesit, m-a facut sa-mi dau seama de faptul ca nu mai exista cale de intoarcere...nu mai vad gara, nu o mai pot privi...iar trenul acesta nu opreste in aceiasi gara de doua ori...macar de ar trece pe langa ea, de mi-ar da posibilitatea de a sari pe geam, de a ajunge acolo...la ea. Dar nicio sansa...exista o singura locomotiva, o singura directie...viitorul!
    In cateva statii, au urcat diferite persoane, unele au stat putin si au fugit apoi spre alt tren, altele doar au coborat si atat. Dar acum...acum a urcat o persoana speciala, careia ii pot spune fericita "Iubirea vietii mele". El m-a invatat sa ma bucur de frumoasele peisaje din jur, stergand intr-un colt geamul acesta. Sta de atata timp pe bancheta aceasta, si vreau sa stea tot drumul, sa ma tina in brate pe timpul noptii, sa ma pot cuibari la pieptul lui cand trecem pe acele poduri lungi si periculoase, sa ma invete toate numele florilor, si sa-i pot arata toate formele norilor, sa petrecem in fiecare gara, sa nu ne fie teama de opriri. Niciunul sa nu coboare, niciodata!
 (Amintiri din cutia de aur a sufletului- Nestemate ce nu vor pieri niciodata)

Nord si sud...

     Azi ironia vietii ne aduce in acelasi punct in care o zi trece precum o secunda. O zi in care asteptarea masoara o eternitate. Ziua de azi a trecut rapid, fara secunde de repaus, fara clipe in care timpul sa stea pe loc cel putin o eternitate...simt ca ar fi trecut doar o secunda, o secunda in care am facut atatea plimbari, am admirat atatea privelisti iar gara ne-a fost din nou casa pe timp de ploaie. Aici am trait cele mai speciale momente, am jucat cele mai frumoase jocuri si am facut cele mai importante descoperiri! Aici te-am gasit pe tine! Aici am inceput sa fim noi, si indiferent in ce parte a pamantului am pleca impreuna, ne vom intoarce mereu aici.
     Dar acum, melancolia nu a intarziat sa apara. Aceasta zi ce a durat o secunda, isi rasfoieste acum paginile in mintea mea, ca acelea ale unei carti nesfarsite, careia ii vom adauga mereu ceva nou, fara sa mai tinem seama de numarul de pagini. Deoarece o vom reciti mereu cu aceiasi traire si placere ca de fiecare data.
    Totusi azi...azi au plecat din gara doua trenuri, in directii total opuse. Trenul meu alearga in ropot spre nord, pe cand, al tau...ei bine al tau fuge spre sud! Atat de departe...atat de rapid. Ce mi-as putea dori mai mult, decat ca rotile acestui tren, sa se invarta inapoi... sa alerge cu aceiasi sete catre tine. Iar al tau, dragul meu sa fie magnetul care il atrage cu viteza luminii...sa ne contopim acum! Sa nu mai plece niciunul din noi, niciodata singur! Sa fim mereu unul umbra celuilalt, in orice colt de lume ne-am hotara sa mergem.
        Insa, acest tren alearga cu indarjire spre nordul sau...iar trenul tau, demult si-a oprit rotile in gara ta. De aici, de pe geamul trenului, nu pot admira nicio priveliste din acest tablou al toamnei ce imediat se sfarseste...e totul negru. Tot ce pot vedea sunt farurile masinilor ce gonesc pe marginea muntilor. Aceste lumini galbene, sclipesc deseori in departare, facandu-mi in ciuda...caci se indreapta spre sud, gonesc atat de repede, iar ele nu opresc in nicio statie.
     Mai pot vedea chipul meu obosit de atatea plecari, reflectat in geamul trenului...vreau sa vin, sa nu mai trebuiasca sa plec niciodata! Decat tinandu-te de mana, doar cu conditia, ca tu sa ma tii in brate tot drumul. Nu vreau sa ma mai intorc singura in mijlocul acestori munti ce doar ma tin departe de tine...ce nu ma lasa nici macar sa privesc inspre tine, sa-mi pot imagina ce faci... Cel putin tu, iubitul meu, iti indrepti privirea catre acest lant muntos ce-l vezi din departare si-mi vorbesti asa, privind coroana acestor munti..stiind ca sunt aici. Dar eu? Eu ce pot face, decat sa ma uit in jur, cautand ceva ce ma leaga de tine, si gasesc amintirile noastre..o mie! Totusi...nimic nu se compara cu prezenta ta, cu linistea chipului tau si cu siguranta bratelor tale.
    Abia asept sa ne urcam in acelasi tren, care sa ne duca spre casa noastra eterna. Acolo de unde muntii, se vad de la departare, iar tu iubitul meu, tu esti asa aproape!
  (Amintiri din cutia de aur a sufletului- Nestemate ce nu vor pieri niciodata)