Scânteie...

Azi imi este dor de tine!
Nu spun că îmi este dor uneori da, și alteori nu. Dimpotrivă, de câteva zile, indiferent ce fac, la cine altcineva încerc să mă gândesc...îmi încep și îmi termin ziua cu tine.
E ciudat cum singura persoana pe care am iubit-o cu adevarat, a stat în calea păcii mele sufletești. Singurul pe care l-am iubit cu adevarat...e cel din a cărui cauză, acum viața mea e goală. E goală indiferent cu câte lucruri încerc să o umplu. A trecut un an de când relația noastră a murit... Dar nu și sentimentele...sau cel puțin o scânteie din ele.
Știu că viața ne-a purtat pe căi atât de diferite încât niciunul dintre noi nu va mai găsi vreodată calea spre celalalt. Suntem două umbre, din colțuri diferite...iar soarele acesta nu e de ajuns pentru a ne face să fim împreună.
Știu că e mai bine pentru sufletul meu, că nu mai simte aroma buzelor tale. Știu asta de la rănile ce încă sângerează deși le-am bandajat de atâtea ori...
Cum se întâmplă că ceea ce iubești te ucide puțin câte puțin...îți ia fericirea și bucuria de a trăii?
Cum se întâmplă că atunci când în sfârșit prinzi putere să te rupi de acea legătură bolnavă, o scânteie din sufletul tău plânge veșnic, o rană rămâne deschisă mereu sângerând.
În sufletul meu, mocnește o scânteie cu ecoul tău...Vrea să-ți audă glasul, vrea să te știe bine...vrea să doarmă la pieptul tău.
E mai bine deci, că tu crezi că nu mai exista nimic pentru tine în sufletul meu, că tu crezi ce-i mai rău despre ochii mei...e mai bine. Căci altfel, ar fi fost și mai greu să-ți fiu departe. Promit sa urmez semnalele de fum ale sufletului meu...încă câteva lacrimi să ucid scânteia ce urlă după ochii tăi.

Străin

Văd de aici de la distanță că sufletul tău este frânt. Dacă m-ai lăsa să mă apropii măcar o secundă, te-aș strânge atat de tare în brate încât , mai mult ca sigur , sufletul tău, s-ar reîntregi dintr-o dată. Dacă ți-ai deschide inima, și dacă m-ai lăsa să o cunosc...dacă m-ai lăsa să-ți cunosc temerile și totodată bucuriile. Dacă ți-ai acorda șansa de a te lăsa să mă ai.....
Sau poate nu văd bine. Poate vorbește singurătatea din mine, amestecată cu dorința de a-ți reîntregi sufletul...poate sunt prea sigură că eu sunt ce ai nevoie. Poate îmi doresc prea mult să te am, și de unde, dorința aceasta în a carei flăcări tu nu arunci nici măcar un pai? Chiar nu știu. Doar, există! 

Ție mamă...

Ziua de azi mă găsește iar ținându-ți poza în brațe. Nu reușesc cu niciun chip să-mi amintesc sunetul vocii tale. Știu doar că mă iubeai mult, și mă țineai mereu lipită de tine. De parcă ceva din tine știa că nu aveai niciodată să mă vezi crescând...că n-aveai s-o cunoști niciodată pe femeia care devin, și că nu vei putea să mă ajuți s-o creez. Defapt, ce spun eu despre vocea ta? Dacă n-ar fi existat poza asta îngălbenită de timp, chipul tău ar fi rămas misteriul primilor cinci ani din viața mea... Și încă mă învinui de faptul că n-am știut să te descriu, când știu că m-ai iubit așa mult.
Îmi spune bunica tot timpul că avem aceleași gesturi, și aceiași căldură în suflet. Știu că de la tine moștenesc dragostea pentru scris. Știu asta, din caietul tău albastru închis pe care-l citesc iar și iar, găsind de fiecare dată ceva nou.
E a nu știu câta oară când îți scriu, dorul de tine mă face să-ti vorbesc neîncetat în rânduri. Iartă-mă că l-am lăsat pe tata și am plecat. Iartă-mă că acum, nu mai pot admira crinii sădiți în pământul tău de atâția ani de zile. Iartă-mă pentru că, nu am vrut să învăț din experiența ta, de asta azi încă rătăcesc pe un drum nesemnalizat. Voi găsi calea, și la final voi simți căldura brațelor tale. Îți promit, mamă! 

Sufletului meu

E evident deja că sunt un om al              contradicțiilor. Niciodată nu iese totul așa cum vreau, uneori totul iese mai bine decât mi-am propus..și alteori, ei bine...alteori mai prost. Dar acum?
Acum mă îndrăgostesc de un om care nu caută chipul nimănui în norii albi, un om care nu știe parfumul florilor...darămite numele lor. El nu privește dincolo de stele,și nu simte ploaia. Mă îndrăgostesc mereu de opusul meu, de ceea ce se vede clar că nu-mi aparține, dar ceva ce totuși tind să am aproape. De aici sufletul meu ajunge mereu șifonat, și nu vrea să înțeleagă...nu vrea să audă că ochii pe care începe să-i prețuiască nu sunt pentru el , nu vede că sunt la poli total opuși, nu înțelege că ar suferi enorm în amalgamul acesta.
Se aruncă pur și simplu în niște brațe care nici măcar nu arată că și-ar dori să-l protejeze. Și așa cade în gol...caderi cu ecouri dureroase care îmi răsună în tâmplă, care-mi trimit fiori reci pe șira spinării sfârșindu-se în tălpi.
Cine să înțeleagă contrastul acesta? Atâta alb și negru, atâtea ploi învecinate de secetă...cate erori înconjoară corectitudinea aceasta.
De-aș putea în vreun fel, mi-aș dezlipi sufletul de prăpastia în care simt că urmează să pășească, crezând că el iși va întinde mâna pentru a-l proteja. Nu, sufletul meu trebuie să înțeleagă, că ce nu este al lui, nu este...și atât!
Și nu, nu acuz chipul acesta înfiorător de dulce că nu-și întinde mâna pentru a-mi proteja mie inima. Acesta la rândul lui, are probabil lupta lui, cine știe...poate și sufletul său se află la marginea unei prăpăstii, poate deja luptă și el cu disperare să-și salveze propriul suflet. Poate mai are puțin, poate îi este prea târziu.
 Fiecare suflet poartă lupta sa. Iar lupta sufletului meu, este cea cu sine...cu naivitatea aceasta puerilă, care îl face să tindă mereu spre ceva, ce știe de la început că nu îi este potrivit.
De n-ai fi căzut de atâtea ori, sufletul meu! De n-ai fi căzut, n-aș fi fost acum frustrată, dar sunt...sunt pentru că știi ce e bine și ce nu, pentru că știi exact ce e necesar să faci...dar nu miști un deget. Și cazi iar, și iar...până când nu te voi mai recunoaște, nici măcar eu!

Sufletului meu pereche!

Cred cu tărie în existența unui suflet pereche. Știu că există cineva în lumea asta care caută pe cineva ca mine. Sunt sigură că și el iubește marea, sunt sigura că privește necontenit stelele, că are sufletul curat și că îi este sete de iubire. Nu știu unde se află, dacă este în jurul meu sau dacă peste un timp ne vom întâlni întâmplator, exact la momentul potrivit.
Cred cu sinceritate că lucrurile din viața mea, nu trebuie forțate...știu că nu pot lega pe nimeni de mine, că nu pot încătușa sufletul cuiva doar pentru că este pe placul meu. Nu este iubire...si unde nu este iubire, nu este nici viață!
Știu că în sensul acesta, așteptarea îmi este benefică. Fiindcă așteptând, îmi șlefuiesc personalitatea, în așa fel,încât, atunci când ne vom întâlni niciuna din așteptari să nu fie înșelate.
Știu că sufletul meu pereche rătăcește undeva în lume...în căutarea mea, desigur! 

Un alt tren..

Trenul in care ma aflu, a oprit intr-o gara putin mai mare decat cea in care a inflorit iubirea noastra. Privirea mi se opreste asupra cuplului de pe peronul acesta. Ei se saruta imbratisati...ei imi amintesc de un 'noi'. Un 'noi' care a murit acum mult timp...o notiune ce crestea cu fiecare puls al inimii, cu fiecare tren albastru ce se oprea in gara...cu fiecare intalnire, si reintalnire...cu fiecare atingere, fiecare sarut.
Mi-am amintit din nou!
Trenurile acestea blestamate, mi te arunca iar si iar in fata ochiilor, in amintiri vii...si inca nesterse!

In drum spre casa

Azi ma aflu in drum spre casa...spre casa mea din munti. Da...acolo unde am deschis prima oara ochii, sa vad lumea asta blestemata.
Suna ciudat sa-i tot spun asa
...'casa mea din munti' dar asa e, arcul carpatic o tine captiva intr-o vale a plangerii...numita asa de ani buni. Motivul? Poate, din cauza lacrimilor copiilor, sotiilor, parintilor care si-au pierdut fii in c:aile subterane, in minele acum aproape inchise...in lumea aceea fara cer.
Azi ma intorc acolo..si mi-e sila. Nu stiu ce ma ingrozeste mai tare, ca in dimineata aceasta inca eram nedumerita daca sa ma urc sau nu in trenul acesta, sau ca nu am spus nimanui ca zilele acestea poposesc la umbra Parangului.
Ma duc desigur pentru scopuri egoiste...mai am inca cateva lucruri de strans. Altfel inca as fi dormit in patul meu calduros.
Ma duc desigur si pentru oameni, prieteni, familie...da familie. Ieri am vorbit cu ei...e ciudat, vorbim rar si putin. Nu-i nimic...vizitele mele vor fi si ele rare si scurte. Ceva in genul 'vin azi ..si plec maine' chit ca drumul e lung cat 6 ore.
 Intr-un fel abia astept, imi tremura sufletul gandindu-ma la cate amintiri ma vor dobora cand voi pasi in gara aceea plina de amintiri.
Si acum...prefer sa uit!
Calatorie placuta, mie!