Fericire?

Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice tinta, numai un singur lucru nu: fericirea. Lucian Blaga

Cât adevăr în cuvintele acestea! Noi, oamenii suntem într-o continuă alergare. Căutăm lucruri sau oameni, avem obiective, vrem mai mult și mai mult, uneori mai mult decât e necesar. Unii veșnic nemulțumiți...
 Realitatea este că uneori ne zbatem atât de mult pentru unele lucruri, alergăm, cădem frânți de oboseală, ne ridicăm și alergăm iar uitând de orice altceva...devenind delăsători, absenți, pierduți și singuri pe cealaltă parte. Trecem pe lângă fericire, pe lângă împlinire...iar la final ne plângem din cauza eșecurilor. Suntem atât de preocupați de ce credem NOI că este bine, încât uităm ce este cu adevărat bine. Luptăm ani, poate o viață pentru ce credem că avem nevoie noi, copii noștrii, familia noastră...și trecem astfel pe lângă ceea ce e cu adevărat necesar.
 Ce amintire lași în urmă? Ce amprentă lași pe tot ce atingi cu mâinile, cu privirea, cu sufletul? Ce le lași celor dragi?
 Investește în tine, în sufletul tău, în relațiile cu cei apropiați.Fii tu un om bun.
  Problema altora, e că aceștia dețin fericirea dar nu văd. Ei își fac tot felul de vise despre fericire, tot felul de iluzii devenind complet orbi  la ceea ce e în jurul lor. Ei își inchipuie că fericirea constă în a avea mai mult, și mai mult. Ei bine, aceștia nu vor avea niciodată destul..nu vor fi fericiți. Ei simt o plăcere de moment, urmată de un trist " ...dacă aș avea mai mult, ar fi cu mult mai bine". Și asa se adâncesc în căutări veșnice a unui lucru ce se află sub nasul lor. Căci ea, fericirea,  vine din noi! O găsești când ești mulțumit cu ceea ce ai, când ști exact ce ai nevoie și în ce doză, iar tu nu vrei mai mult. 

Ce să faci cu mai mult decât 'suficient'? Unde să tot depozitezi tot ce e mai mult de cât trebuie? Exista oare groapa de gunoi pentru visele expirate? Pentru surplusul din mințile și inimile noastre?.... Nu cred... Se aduna ca un puhoi de vise și atârnă greu în spinarea noastră pana la final. Un final la care ajung unii cocoșati și triști încă căutând fericirea... 

Acea fericire care alerga în jurul lor, acea fericire care striga către urechile surde ale unor chipuri prea egoiste pentru a admira sunetul ploii sau atingerea soarelui blând. 

Iubire

Niciodată nu mi-am imaginat ca există așa ceva. Că există în lumea asta, printre toate sentimentele frumoase sau mai puțin frumoase...o astfel de simțire atât de profundă, atât de infinită, atât de frumoasă încât nu gasesc cuvinte care să o descrie într-un mod demn.
De-a lungul timpului am trecut ca printr-un carusel al sentimentelor...iar iubirea am simțit-o și o simt în continuare în toate felurile si formele ei.
Iubirea pentru Dumnezeu care este plină de devotament și sinceritate, de credință și dăruire.
Iubirea față de părinți plină de dor și durere, de amintiri în ceață, de pietre reci cu borduri crapate de timp, chip uitat cunoscut doar în poze și altul păstrat în inimă despărțit de kilometrii întregi, de ape și munți.
Iubirea față de omul sufletului meu, plină de atașament și recunoștință, de căldură și protecție...de nedescris și atât de naturală.
Iubirea pentru prieteni, refugiu și ajutor, o iubire calmă dar și zbuciumată uneori.
Și nu cea din urmă, defapt motivul care m-a împins să scriu acum, iubirea de mamă. Și nu.. Nu iubirea pe care o avem pentru mamele noastre..nu! Iubirea pentru copii noștrii. O iubire despre care am auzit tot felul de povești, că aceasta ar fi adevarata iubire pentru care merită să nu dormi noaptea,  pentru care suferi si plangi neconsolat uneori . O iubire atat de complexa, atat de plina si naturală!
Nu credeam că exista așa ceva, nu credeam ca o voi simți.. Că va exista o bucată rupta practic din mine, că o voi iubi mai mult decât orice, că mă va transforma în așa fel..încât să nu mă recunosc. O iubire pe care să o cresc atât în sufletul meu cat și în bratele mele. O iubire pentru care nu găsesc cuvinte destule, un sentiment care îmi încălzește sufletul, care-l arde si-l rupe în bucăți uneori, o iubire ce îmi da puterea să mă adun apoi și sa lupt. O iubire ce mă învață în timp, înfloritoare, infinită.
Și e puțin să o numesc așa..fiindcă merita mai multe pentru tot ce a facut din mine. O iubire așa cum nu mi-am imaginat că voi simți vreodată

Ce e nou? Ce e vechi?

Se pare că doar tristețea m-a inspirat de atâtea ori. Doar noptile lungi și goale, doar liniștea ce se zbatea între acei pereți. Plimbările lungi din singurătate și clipele în care mă temeam să-mi închid ochii pentru că ar fi fost prea mult întuneric...cu mult mai mult decât cel în care traiam.
Cat despre muză...tot ce era închis și sobru, tot ce însemna durere. Toate acestea parcă îmi aparțineau iar eu nu știam să fiu altfel.
Despre inimă să scriu? După atâtea dezastre, într-un final omul sufletului meu a pășit în încăperile ei. Și nu a fost ingrozit, sau cel puțin nu s-a arătat... Nu a fugit speriat, nu s-au mai trântit uși, nu s-au mai dărâmat pereți...S-a strecurat doar făcându-și loc aici, putându-se cu grija. Non-stop încălzește camerele ei și respira în ritmul acestui ticait ce se aude în ecou de ani de zile. Este aici si nu va pleca... știu asta!
Iar rodul iubirii noastre crește la adăpostul brațelor calde și al ochilor iubitori ce mi-au lipsit din totdeauna...defapt nici nu le cunoscusem aroma până acum, fiindcă într-adevăr nu poți pierde ceva ce nu ai avut iar golurile din suflet si priviri sunt doar pentru bucatile rupte din noi, nu pentru cele după care am tânjit cândva.

Mamă...sunt şi eu mamă!

Nu ți-am mai scris şi nu ți-am mai vizitat mormântul. Îmi pare rău pentru că am plecat atât de departe de tine,de locul tău de amintire. E singurul lucru pe care îl regret din oraşul cu funingine.
Nu te-am uitat să ştii! Am o poză cu tine într-o ramă alba cu flori roz, să îmi amintesc zilnic chipul tău.
  A trecut mult timp mamă...azi am familia mea. Da! Am un soț iar in curând copilul meu se va naşte...voi fi mamă pentru a doua oară. Da...a doua oară fiindcă pentru primul meu copil nu a fost loc sub soare, şi a plecat încă de când îl țineam în pântec. Nu l-am vazut niciodată...doar umbra micută şi conturul neclar pe ecograf.
  Mamă, sunt şi eu mamă! Copilul meu este bine acum şi sper sa ramână aşa, să nu se schimbe...să nu plece şi el, să mă lase goală pe interior. Căci ai plecat tu şi am crescut cu un gol în suflet, a plecat copilaşul meu  şi mi-a lăsat la fel un gol imens.
Aş fi vrut să învăț de la tine, aş fi vrut să îl ții la piept cum mă țineai pe mine, atât de strâns şi cu atât de multă iubire. Aş fi vrut să cresc cu iubire, cu iubirea ta! Să ştiu să îi cresc la fel pe copilaşii mei. Să ştiu ce e iubirea asta...să-mi dai tu sfaturi, să mă ajuți tu, să fi fost şi tu lângă mine. Eu te iubesc mamă,sau iubesc mica amintire pe care o am şi cred că iubirea este aşa simplă...că un fel de a iubi sincer nu este corect sau greşit. Am să-mi iubesc copii, cum cred că ne-ai iubit tu pe noi...din tot sufletul şi cu toată ființa până în momentul în care noi am contat mai mult decât viața ta. Da mamă, până acolo încât mi-aş da viața pentru ei...fiindcă ştiu că nu exista iubire mai mare decât aceasta.

Copilul meu

  Te-am iubit din prima clipă.Te iubeam defapt de mai demult, din vremea în care visam să te am.
  Am avut fiori în tot corpul când pe  testele acelea au apărut două liniuțe. Ideea m-a speriat puțin dar mi-am revenit ştiind că mă voi strădui să îți fiu cea mai bună prietenă şi mamă. Ştiam deja cum vreau să te cresc, ştiam ce mediu să îți ofer comparativ cu ceea ce am trăit şi am simțit eu în copilărie. Ştiu, şi ştiam şi atunci că  nu avea totul să fie perfect...că urmau şi neînțelegeri şi lacrimi dar ce ar fi contat era modul în care le depăşeam. Te-am iubit nebuneşte...dar vestea că ai murit în mine, m-a distrus încet. A distrus acea parte, sentimentul matern, iubirea...tot ce mai am e amintirea umbrei tale pe ecograf. Atât !
  Te-am iubit de la început. De când m-ai facut să beau doar suc de portocale şi să îmi fie rău de la parfumul preferat. Am făcut tot ce am ştiut mai bine să te protejez dar lucrurile nu au fost cum îmi imaginam....fiindcă în loc să simt loviturile picioruşelor tale, simt doar golul imens lăsat de zilele lungi de spitalizare, în aşteptarea unui răspuns pozitiv...care nu avea sa vina niciodată. Iartă-mă copilaşul meu ! Iartă-mă pentru că, corpul meu a fost prea slab să te susțină...deşi inima te dorea cu ardoare.
  Ştii ce mă doare mai tare dragul meu? Oamenii care vorbesc ca şi cum nu ai fi existat, ca şi cum tu nu ai existat. Dar eu ştiu! Eu ştiu...ştiu pentru că te-am ținut atât de puțin...dar te-am ținut, mi-ai transmis senzații şi pofte...iar umbra ta nu o voi uita niciodată.
Te iubesc copilaşul meu nenăscut !

Frică...

Cel mai tare mă tem de liniştea dintre cei patru pereți ai camerei. Îmi este frică de amintirile pe care aceştia în liniştea şi bezna lor mi le varsă în suflet, de dorurile ce se năpustesc asupra somnului meu, de frigul ce se lasă o dată cu întunericul.
Mă tem de lacrimile ce curg dupa miezul nopții, de imaginile care trec prin fața ochilor în liniştea aceasta. Mă tem de liniştea acestor pereți, de zgomotele de dincolo de ei. Imi este frică...frică de întuneric ! 

Intro

Bine ai venit! Turul acesta printre ruine va fi scurt și concis. Pe parcurs, ai te rog grijă la podeaua de gheață și încearcă să fii atent la indicatoare. Nu sunt complet pregătită; mulți bat sau sună insistent la poarta aceasta fără să înțeleagă că o fac în zadar... ție ți-am deschis, nu filma, nu face poze și păstrează totul pentru tine. Aceasta este una din camerele inimii mele! Iartă-mi te rog deranjul, ți-am spus deja că nu primesc vizitatori, iar eu încă renovez după ultimul dezastru.
  Cum? Nu știai? Aici s-au dat multe lupte, au fost victorii și înfrângeri... dar ultima, ultima a distrus tot. Acum e bine totuși, căci am aruncat tot ceea ce aparținea acelui trecut murdar. Au rămas doar ruinele acestea pe care le voi reabilita. Am început de o vreme și lucrez din plin.
Poți observa cum în acea parte am reparat un perete, cum dincolo gardul e mai înalt și poți vedea culorile pe care le pregătesc. Îți place albastrul? Mie da, albastru acela... ca cerul. Despre roșu și roz nu mai pot zice nimic, iar azi mă gândeam la puțin mov, galben, verde și portocaliu. Știu că sună ciudat, dar nu te speria! Se spune că noi, oamenii, suntem o simfonie de culori. La sfârșit vei vedea și nu îți va veni să crezi.
  Ești bine? Nu ai citit indicatorul acela? Uite-l! E acolo și scrie mare să fii atent la curenți. În trecut, tot locul ăsta a fost intoxicat cu aromă de pelin. Mi-au trebuit mulți ani să curăț aerul și totuși, uneori, când se iscă furtuni, ele aduc în agitația lor aroma aceea de altădată. O mai simt și când adie vântul care încearcă să-mi mângâie obrajii. Parcă vrea să persiste, iar eu, oricât aș încerca, nu pot aerisi complet zona aceasta.
Încearcă să îți revii, cu timpul te obișnuiești, dar nu e cazul tău. Știu că ai venit doar să vezi, iar eu ți-am spus că nu ai ce... ți-am spus că aici sunt doar ruine. Ți-am spus și că îmi este imposibil azi să păstrez pe cineva aici... și nu, camera asta, de fapt întregul loc, nu este al nimănui și nu știu dacă va fi prea curând. Poate va da buzna cineva complet echipat să rezidească, să mă ajute. Dar nu azi, poate nici mâine...până atunci privește-mi mâinile, eu refac totul și putere am, căci știu cui să o cer. Și mi-a dat-o în măsuri inimaginabile, și încă mi-o oferă, iar eu voi munci mai mult. Acum te rog, semnul acela indică ieșirea...și încearcă să nu trântești ușa, căci îmi vei dărâma și tu pereții.