Lectii

Când suntem copii învățăm. Apoi dăm teste...primim calificative și trecem mai departe. Sau cel puțin asa ne-a învățat școala...căci realitatea stă altfel.

 Viața cu regulile ei, te conduce prin cele mai aprigi văi, îți cutremură sufletul și te face să te îndoi ca un mesteacăn în furtună. Apoi te așază la masă, ba chiar te servește destul de amabil întrebându-te ce ai învățat. Ce știi tu să faci când vezi că începe aceiași furtună...mai ești tu mesteacăn să te îndoi? Nu ți-ai pregătit deja barca cu vâsle pentru văile adânci?

Uneori dai același test de mai multe ori și parcă la fel dai greș. Fără să îți dai seama, sau îți dai seama dar te minți. " De data asta o sa fie altfel!" e in mare parte minciună fiindcă prea puțin s-a adeverit. De fapt e o minciună doar dacă nu ai învățat nimic cu adevărat, dar din experiența...câți învățăm? 

Exista desigur a doua, a treia și a câta șansă vrei tu...poate a câta șansă ai vrea tu să primești. Le oferi?

Se oferă mai ușor șanse pentru propriile greșeli în comparație cu ale altora? Și asta poate fi o realitate.

Dar mai contează șansele când nimeni nu învață nimic? Când nu învață cel care primește, când nu pricepe cel care tot dă?

De ar avea subtitrare viața! Sa ne apropiem de alții și sa citim lecții, afișate în balonașe plutitoare în jurul nostru ca în desene animate. Să mă apropii de omul care m-a rănit până acum de câteva ori...să mă apropii de el și brusc să mă invadeze alerte de securitate care spun: " aici poți sa mori" sau "ai iertat, sigur că da...și nu înseamnă ură dacă vrei să te protejezi pe tine". 

Avem conștiința și discernământ căci nu suntem păsări, nici vreun pește în ocean. 

Putem separa în inima noastră ce e bine și sănătos pentru noi, de ceea ce e crud și dureros? Putem alege deci să ieșim cu durere dintr-o camera în care adoram să locuim dar acum aerul e tot mai rarefiat? 

Închidem ochii și ne spunem ca e doar o pasă proastă a noastră sau a altcuiva? ( a zecea pasă proastă...dar rămâne între noi)

Nu zic că nu există iertare, dimpotrivă să fie belșug de ea...dar ce lecție ne dă puterea de a ierta? Să nu te mai învârți în cercul rănilor și al iertării.

Poate sună ca:" Iartă și nu uita" dar nu asta este esența a ceea ce vreau sa spun aici. Vreau să spun : Iartă și învață să nu mai fi rănit! A doua oară să nu mai doară...sau și mai bine să nu mai existe "a doua oară!" dacă toți își fac lecțiile, dacă toți învață și trec cu brio teste și examene se așterne liniștea în suflete. Dar nu este așa întotdeauna, nu toți învață, nu toți bagă de seamă. 

Hai să ne creem lumea ideală începând cu noi, din străfundul inimii să știm ce vrem și ce simțim...iar seara când ne citim viața ca pe o carte, sa luam notițe marginale. 

Iubire. Putere. Iertare.

Opera

Viața în spital are urcușuri și coborâșuri ca să zic așa... ai putea să te întrebi ce poate fi bun aici, așa-i? Adevărul este că nu am un răspuns concret la această întrebare. Poate fi vorba despre zilele cu analize "bune"..cumva spus..ca nu sunt ele bune cu adevărat, doar mai puțin rele decât cele de ieri care erau în fapt groaznice. 

Sau ne putem gândi la ziua externării. La o externare adevărată desigur, nu din astea ca ale noastre valabila între 3-7 zile. 

Aici te încurajezi cu ce poți, în special cu ce se întâmplă mai rău în alta parte (un adevar crud defapt..dar aceasta este realitatea)...spre exemplu unii nu părăsesc spitalul luni întregi...noi avem privilegiul de veni la câteva zile înapoi..cel puțin pentru moment. 

O zi bună mai poate fi când te întâlnești cu un cunoscut...dar ce spun eu? Adică ce poate fi bun în asta...că ne întâlnim aici pe secția asta verde? Nu aș ști să spun concret...poate sentimentul de familiaritate. Suntem aici, ne cunoaștem mai bine, împărțim aproape aceleași lucruri, petrecem mult timp împreună..așa ca o familie cu mici pauze.

Uneori mă bucur că nu sunt acasă să gătesc, să fac curat, să întind și impătur haine...și să nu uit de cea mai mare problema: zile în care nu trebuie să mă gândesc la ce o să gătesc azi la prânz și cina, nici la cine, ce gustări preferă...asa ca o pauza. Sa mai și radem printre rânduri, nu? 

Cu ce trăiesc eu acum? Cu speranța...cu speranța că va fi bine cândva...dacă nu acum, va fi bine în viitor. Mai trăiesc și căutând ceva bun în toate. Sa vad un petec de lumina în tot negrul din viata mea este cel mai greu lucru pe care l-am putut face, și pe care încă îl fac...

Episodul asta a întrecut multe altele...a întrecut zilele planse in cimitir ani la rand, momentele de respirații adânci de deasupra micului oraș...și as mai putea spune..

Că se poate întâmpla orice oricând știm toți. E un adevăr!

Dar atât de conștient...cand puiul de om stă în fața ta, și în mâinile tale nu stă niciun fel de putere. Când știi că azi, peste cinci minute sau chiar acum...se poate declanșa ceva. Mâine ne putem trezi la o altă viață, mai complicată decât cea de pana acuma...adevărul asta crunt nu poate fi ascuns. 

Sa fie mai ușor ca știm ce ne așteaptă? Sau ce ne-ar putea astepta dacă nu apare un alt om de pe planeta asta...un geamăn perfect cu o soluție salvatoare..

Adevărul este ca nu sunt cu adevărat pregătită! Ziua în care prognosticul se va adeveri, va fi o zi grea... o zi despre care știam ca o sa vina, dar nu aveam sa știu cum este, cum se simte. Va fi ca atunci când a trebuit sa repet poveste în fata câtorva persoane pana mi-a pierit glasul și a preluat altcineva cuvântul. Ziua aia în care ne-a lovit încă o data realitatea a fost crunta pentru suflet, a fost primul semn ca totuși e real.. ca nu e vis negru din care aștept sa ma trezesc în fiecare dimineață. 

Iata-mă că la câteva luni de când a început totul pot să scriu despre asta...de aici din salonul de la al cărui geam vad luminat "opera"...sau dincolo unde luminile licăresc pe clădirea de vis a vis. 

Cat o sa mai stam la geamul asta? Nu știu sa zic. 

O sa mai avem putere sa cautam paturi cu geam deasupra? O sa putem respira după măști, după echipamente hiper sterile și izolare? Ce o sa rămână din noi la final? Știu ca tine de noi...de peticul de lumina pe care îl cautam neîncetat, de oamenii de suflet ce ii avem aproape...de Dumnezeu care ne da pace în suflet și căruia ii mulțumim ca ziua ce a trecut nu ne-a făcut sa ne pierdem mințile și ca încă dormim bine.

Dar cum ne vom trezi mâine? 

Fericire?

Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice tinta, numai un singur lucru nu: fericirea. Lucian Blaga

Cât adevăr în cuvintele acestea! Noi, oamenii suntem într-o continuă alergare. Căutăm lucruri sau oameni, avem obiective, vrem mai mult și mai mult, uneori mai mult decât e necesar. Unii veșnic nemulțumiți...
 Realitatea este că uneori ne zbatem atât de mult pentru unele lucruri, alergăm, cădem frânți de oboseală, ne ridicăm și alergăm iar uitând de orice altceva...devenind delăsători, absenți, pierduți și singuri pe cealaltă parte. Trecem pe lângă fericire, pe lângă împlinire...iar la final ne plângem din cauza eșecurilor. Suntem atât de preocupați de ce credem NOI că este bine, încât uităm ce este cu adevărat bine. Luptăm ani, poate o viață pentru ce credem că avem nevoie noi, copii noștrii, familia noastră...și trecem astfel pe lângă ceea ce e cu adevărat necesar.
 Ce amintire lași în urmă? Ce amprentă lași pe tot ce atingi cu mâinile, cu privirea, cu sufletul? Ce le lași celor dragi?
 Investește în tine, în sufletul tău, în relațiile cu cei apropiați.Fii tu un om bun.
  Problema altora, e că aceștia dețin fericirea dar nu văd. Ei își fac tot felul de vise despre fericire, tot felul de iluzii devenind complet orbi  la ceea ce e în jurul lor. Ei își inchipuie că fericirea constă în a avea mai mult, și mai mult. Ei bine, aceștia nu vor avea niciodată destul..nu vor fi fericiți. Ei simt o plăcere de moment, urmată de un trist " ...dacă aș avea mai mult, ar fi cu mult mai bine". Și asa se adâncesc în căutări veșnice a unui lucru ce se află sub nasul lor. Căci ea, fericirea,  vine din noi! O găsești când ești mulțumit cu ceea ce ai, când ști exact ce ai nevoie și în ce doză, iar tu nu vrei mai mult. 

Ce să faci cu mai mult decât 'suficient'? Unde să tot depozitezi tot ce e mai mult de cât trebuie? Exista oare groapa de gunoi pentru visele expirate? Pentru surplusul din mințile și inimile noastre?.... Nu cred... Se aduna ca un puhoi de vise și atârnă greu în spinarea noastră pana la final. Un final la care ajung unii cocoșati și triști încă căutând fericirea... 

Acea fericire care alerga în jurul lor, acea fericire care striga către urechile surde ale unor chipuri prea egoiste pentru a admira sunetul ploii sau atingerea soarelui blând. 

Iubire

Niciodată nu mi-am imaginat ca există așa ceva. Că există în lumea asta, printre toate sentimentele frumoase sau mai puțin frumoase...o astfel de simțire atât de profundă, atât de infinită, atât de frumoasă încât nu gasesc cuvinte care să o descrie într-un mod demn.
De-a lungul timpului am trecut ca printr-un carusel al sentimentelor...iar iubirea am simțit-o și o simt în continuare în toate felurile si formele ei.
Iubirea pentru Dumnezeu care este plină de devotament și sinceritate, de credință și dăruire.
Iubirea față de părinți plină de dor și durere, de amintiri în ceață, de pietre reci cu borduri crapate de timp, chip uitat cunoscut doar în poze și altul păstrat în inimă despărțit de kilometrii întregi, de ape și munți.
Iubirea față de omul sufletului meu, plină de atașament și recunoștință, de căldură și protecție...de nedescris și atât de naturală.
Iubirea pentru prieteni, refugiu și ajutor, o iubire calmă dar și zbuciumată uneori.
Și nu cea din urmă, defapt motivul care m-a împins să scriu acum, iubirea de mamă. Și nu.. Nu iubirea pe care o avem pentru mamele noastre..nu! Iubirea pentru copii noștrii. O iubire despre care am auzit tot felul de povești, că aceasta ar fi adevarata iubire pentru care merită să nu dormi noaptea,  pentru care suferi si plangi neconsolat uneori . O iubire atat de complexa, atat de plina si naturală!
Nu credeam că exista așa ceva, nu credeam ca o voi simți.. Că va exista o bucată rupta practic din mine, că o voi iubi mai mult decât orice, că mă va transforma în așa fel..încât să nu mă recunosc. O iubire pe care să o cresc atât în sufletul meu cat și în bratele mele. O iubire pentru care nu găsesc cuvinte destule, un sentiment care îmi încălzește sufletul, care-l arde si-l rupe în bucăți uneori, o iubire ce îmi da puterea să mă adun apoi și sa lupt. O iubire ce mă învață în timp, înfloritoare, infinită.
Și e puțin să o numesc așa..fiindcă merita mai multe pentru tot ce a facut din mine. O iubire așa cum nu mi-am imaginat că voi simți vreodată

Ce e nou? Ce e vechi?

Se pare că doar tristețea m-a inspirat de atâtea ori. Doar noptile lungi și goale, doar liniștea ce se zbatea între acei pereți. Plimbările lungi din singurătate și clipele în care mă temeam să-mi închid ochii pentru că ar fi fost prea mult întuneric...cu mult mai mult decât cel în care traiam.
Cat despre muză...tot ce era închis și sobru, tot ce însemna durere. Toate acestea parcă îmi aparțineau iar eu nu știam să fiu altfel.
Despre inimă să scriu? După atâtea dezastre, într-un final omul sufletului meu a pășit în încăperile ei. Și nu a fost ingrozit, sau cel puțin nu s-a arătat... Nu a fugit speriat, nu s-au mai trântit uși, nu s-au mai dărâmat pereți...S-a strecurat doar făcându-și loc aici, putându-se cu grija. Non-stop încălzește camerele ei și respira în ritmul acestui ticait ce se aude în ecou de ani de zile. Este aici si nu va pleca... știu asta!
Iar rodul iubirii noastre crește la adăpostul brațelor calde și al ochilor iubitori ce mi-au lipsit din totdeauna...defapt nici nu le cunoscusem aroma până acum, fiindcă într-adevăr nu poți pierde ceva ce nu ai avut iar golurile din suflet si priviri sunt doar pentru bucatile rupte din noi, nu pentru cele după care am tânjit cândva.

Mamă...sunt şi eu mamă!

Nu ți-am mai scris şi nu ți-am mai vizitat mormântul. Îmi pare rău pentru că am plecat atât de departe de tine,de locul tău de amintire. E singurul lucru pe care îl regret din oraşul cu funingine.
Nu te-am uitat să ştii! Am o poză cu tine într-o ramă alba cu flori roz, să îmi amintesc zilnic chipul tău.
  A trecut mult timp mamă...azi am familia mea. Da! Am un soț iar in curând copilul meu se va naşte...voi fi mamă pentru a doua oară. Da...a doua oară fiindcă pentru primul meu copil nu a fost loc sub soare, şi a plecat încă de când îl țineam în pântec. Nu l-am vazut niciodată...doar umbra micută şi conturul neclar pe ecograf.
  Mamă, sunt şi eu mamă! Copilul meu este bine acum şi sper sa ramână aşa, să nu se schimbe...să nu plece şi el, să mă lase goală pe interior. Căci ai plecat tu şi am crescut cu un gol în suflet, a plecat copilaşul meu  şi mi-a lăsat la fel un gol imens.
Aş fi vrut să învăț de la tine, aş fi vrut să îl ții la piept cum mă țineai pe mine, atât de strâns şi cu atât de multă iubire. Aş fi vrut să cresc cu iubire, cu iubirea ta! Să ştiu să îi cresc la fel pe copilaşii mei. Să ştiu ce e iubirea asta...să-mi dai tu sfaturi, să mă ajuți tu, să fi fost şi tu lângă mine. Eu te iubesc mamă,sau iubesc mica amintire pe care o am şi cred că iubirea este aşa simplă...că un fel de a iubi sincer nu este corect sau greşit. Am să-mi iubesc copii, cum cred că ne-ai iubit tu pe noi...din tot sufletul şi cu toată ființa până în momentul în care noi am contat mai mult decât viața ta. Da mamă, până acolo încât mi-aş da viața pentru ei...fiindcă ştiu că nu exista iubire mai mare decât aceasta.

Copilul meu

  Te-am iubit din prima clipă.Te iubeam defapt de mai demult, din vremea în care visam să te am.
  Am avut fiori în tot corpul când pe  testele acelea au apărut două liniuțe. Ideea m-a speriat puțin dar mi-am revenit ştiind că mă voi strădui să îți fiu cea mai bună prietenă şi mamă. Ştiam deja cum vreau să te cresc, ştiam ce mediu să îți ofer comparativ cu ceea ce am trăit şi am simțit eu în copilărie. Ştiu, şi ştiam şi atunci că  nu avea totul să fie perfect...că urmau şi neînțelegeri şi lacrimi dar ce ar fi contat era modul în care le depăşeam. Te-am iubit nebuneşte...dar vestea că ai murit în mine, m-a distrus încet. A distrus acea parte, sentimentul matern, iubirea...tot ce mai am e amintirea umbrei tale pe ecograf. Atât !
  Te-am iubit de la început. De când m-ai facut să beau doar suc de portocale şi să îmi fie rău de la parfumul preferat. Am făcut tot ce am ştiut mai bine să te protejez dar lucrurile nu au fost cum îmi imaginam....fiindcă în loc să simt loviturile picioruşelor tale, simt doar golul imens lăsat de zilele lungi de spitalizare, în aşteptarea unui răspuns pozitiv...care nu avea sa vina niciodată. Iartă-mă copilaşul meu ! Iartă-mă pentru că, corpul meu a fost prea slab să te susțină...deşi inima te dorea cu ardoare.
  Ştii ce mă doare mai tare dragul meu? Oamenii care vorbesc ca şi cum nu ai fi existat, ca şi cum tu nu ai existat. Dar eu ştiu! Eu ştiu...ştiu pentru că te-am ținut atât de puțin...dar te-am ținut, mi-ai transmis senzații şi pofte...iar umbra ta nu o voi uita niciodată.
Te iubesc copilaşul meu nenăscut !