Din furtună

M-am născut în furtună...și în ea am continuat cumva să trăiesc. Pare că nu știu altceva înafară de copaci căzuți în cale, de frânturi luminoase pe cer...că nu știu alte sunete înafară de tunete îndepărtate. Am răzbit într-una să trăiesc, m-am agățat de bucăți plutitoare în marea asta învolburată numită 'viață '. Am fost mereu pe linia de plutire...așezată acolo aproape de înec, mereu luptând să ies la suprafață într-un fel sau altul.

Au fost și zile liniștite, nu a fost mereu potop. Am luat și guri de aer proaspăt și m-am bucurat de soare...lovita apoi de alta furtună pe mare.

Tu ai intrat în marea mea în plină furtună. Ai intrat în mare atunci când eram pe punctul de a mă îneca...știam asta fiindcă era punctul în care obosisem să 'calc apa', obosisem sa dau din mâini, să caut obiecte plutitoare de care să mă agăț. Ai intrat în marea mea în plină furtună, ai rămas aici să aduci zilele cu soare, să mă lași să mă agăț de tine când se întețește furtuna. Au trecut ani de zile, ne-am făcut o barcă și încă plutim în derivă...încă ne încearcă furtuna și vor să ne alunge tunete.

Dar tu, iubitul meu...îmi cuprinzi mijlocul și mă strângi tare. Nu mai simt toți stropii de ploaie și la pieptul tău nu ajung fulgerele toate. Te iubesc! Știu că mă iubești și tu!

Plutim pe marea noastră încercând să primim furtuna în liniște, căutând soarele în secret...

Visam la un loc liniștit lipsit de furtună..și îl vom găsi împreună ..vom ajunge la mal iar furtuna o vom privi doar în cărți pe rafturi prăfuite.