A sunat...

Spuneam că abia aștept...ca doare așteptarea, că vrem sa vină și să treacă. 

Urlam către toți că vreau sa sune nenorocitul de gong...și a sunat...a sunat!

A sunat haotic și pe repede 'nainte. 

A fost cumva conștient, dar m-a surprins ca și cum nu știam ce înseamnă. 

Și este adevărat că nu știu...am ascultat doar povești, am scormonit amintirile altora plina de egoism. Pentru alinarea sufletului meu, am zdranganit rănile ce abia își făceau coajă, povești spuse cu buzele amorțite, cu priviri ramase blocate în gol. Dar cu ce să îmi alung teama? Cum sa înfrunt victorioasa atâtea piedici fără sa am habar măcar de o parte din ele.

Căci unii au strigat doar rau, au aruncat cartea morții în joc...și am rămas în fata ei blocata cu ea in gand. O vad când închid ochii, o vad când clipesc..o vad când privesc chipul blond, cu parul tot mai scurt și trupul tot mai plăpând.

 Unde sa mergem în cursa aceasta? În ce colt sa ne ascundem pana trece furtuna?

Căci nu se poate...este un drum cu sens unic, cu șanțuri adânci în ambele părți.

Aici pe acest drum ne vor amorți picioarele in mers, vom gafai când vom trece prin perdeaua aceea de fum gros.. Iar linia de final nu o știm, nici cât e de lung traseul, nici ce vom putea păstra cu noi la final.

 Cu pași mărunți ne atingem de linia de start, suntem pe poziția conforma, tragem aer în piept. .START!

Altă fereastră

Azi nu am geam prin care să privesc. Sticla mată și cele câtva litere transparente nu îmi permit să privesc cerul de aici, nici măcar intersecția aglomerată care mă face să adorm cu greu noaptea și să tresar la auzul unui motor turat sau al ambulantelor care ajung tot mai des aici.

O privesc pe ea . E din nou plăpândă și lipsita de reacție. Îmi amintesc de ea mică, cu pieptul ridicandu-se și coborând în ritm alert. De mâinile încrețite, de bandajul care o înfășura și sonda care îi acoperea fața. Închid ochii și în minte îmi apar sunetele aparatelor din încăperea de la ATI. Fiecare bipăit, fiecare alarmă...fiecare injectomat încărcat...

Azi nu suntem acolo, și e o situație cu mult mai ușoară decât cea de atunci. Dar singurătatea dintre pereții salonului mă zgârie pe inimă și îmi aduce în gânduri valuri de sentimente. Valuri care mă fac furioasă, apoi neînsemnată. Valuri care aduc singurătate, apoi recunoștință pentru micuța mână de oameni ce îmi este aproape și mă caută în anul acesta negru ce îl purtam..și în cel pe care îl vom purta în continuare. "Mână" e perfect spus...căci pot fi numărați cât să îmi ajungă degetele de la mâini. Uneori tind să cred ca aș avea nevoie de mai mult și ceva din interior mă biciuiește fără întrerupere. Mă ridic, mă scutur bine...nu de praf ci îmi scutur puternic pelinul de pe haine. Sunt multumită și îi iubesc, pe ei cei câțiva aproape sufletului meu. Și să spun ca mai mult nu trebuie, mai mult nu mai vreau...vreau doar liniște și o săptămână întreaga acasă.

Din furtună

M-am născut în furtună...și în ea am continuat cumva să trăiesc. Pare că nu știu altceva înafară de copaci căzuți în cale, de frânturi luminoase pe cer...că nu știu alte sunete înafară de tunete îndepărtate. Am răzbit într-una să trăiesc, m-am agățat de bucăți plutitoare în marea asta învolburată numită 'viață '. Am fost mereu pe linia de plutire...așezată acolo aproape de înec, mereu luptând să ies la suprafață într-un fel sau altul.

Au fost și zile liniștite, nu a fost mereu potop. Am luat și guri de aer proaspăt și m-am bucurat de soare...lovita apoi de alta furtună pe mare.

Tu ai intrat în marea mea în plină furtună. Ai intrat în mare atunci când eram pe punctul de a mă îneca...știam asta fiindcă era punctul în care obosisem să 'calc apa', obosisem sa dau din mâini, să caut obiecte plutitoare de care să mă agăț. Ai intrat în marea mea în plină furtună, ai rămas aici să aduci zilele cu soare, să mă lași să mă agăț de tine când se întețește furtuna. Au trecut ani de zile, ne-am făcut o barcă și încă plutim în derivă...încă ne încearcă furtuna și vor să ne alunge tunete.

Dar tu, iubitul meu...îmi cuprinzi mijlocul și mă strângi tare. Nu mai simt toți stropii de ploaie și la pieptul tău nu ajung fulgerele toate. Te iubesc! Știu că mă iubești și tu!

Plutim pe marea noastră încercând să primim furtuna în liniște, căutând soarele în secret...

Visam la un loc liniștit lipsit de furtună..și îl vom găsi împreună ..vom ajunge la mal iar furtuna o vom privi doar în cărți pe rafturi prăfuite. 

Gongul

Scriu tot de aici, de la acelasi geam cu lumini intermitente.. 

Viața este o cursă, iar in acest moment participam la un triatlon imens. Privesc in jurul meu si vad cum fiecare, în cursa lui se luptă. Unii au pierdut zilele astea, altii urmează sa piarda...altii încă gâfâie după un sprint dur. 

Ce grei trebuie sa fie peretii aceștia, câte povesti, câte lacrimi au ascultat. Câte curse încheiate trebuie să fi văzut, câte zâmbete de învingători au adunat. 

Cursa cea mare a noastră stă să înceapă... ne facem încălzirea de atâta timp pentru cursă, o povestim și studiem traseul...deși nimic nu e cert. Fiecare pas pe drumul acesta ne va arăta la randul său câte un ghimpe, câte un copac căzut. Așteptarea aceasta apasă pe suflet, suntem aici la start și așteptăm gongul. Așteptăm camera de sticla, costumul din balon...așteptăm valorile bune sa le întreacă pe cele rele. Așteptăm....

Alergând, împiedicându-mă în cursa aceasta mă voi urâ pentru dorința de azi

 Pentru dorința de a auzi sunetul de start, pentru dorința de a termina toate sprinturile obositoare și de a porni în cursa aceea lungă, dar care va încheia totul. 

Câți ghimpi vom aduna pe traseu? Câtă distanță o să adunăm, pentru noi..și pentru cei din jurul nostru? Cine o să rămână în galerie până la final indiferent de intemperii? Cine o să înțeleagă limbajul de pe acest traseu? 

Am o colecție de nume în suflet și în agendă. Am un refugiu cald si blând pentru furtună.

Să sune gongul!

Lectii

Când suntem copii învățăm. Apoi dăm teste...primim calificative și trecem mai departe. Sau cel puțin asa ne-a învățat școala...căci realitatea stă altfel.

 Viața cu regulile ei, te conduce prin cele mai aprigi văi, îți cutremură sufletul și te face să te îndoi ca un mesteacăn în furtună. Apoi te așază la masă, ba chiar te servește destul de amabil întrebându-te ce ai învățat. Ce știi tu să faci când vezi că începe aceiași furtună...mai ești tu mesteacăn să te îndoi? Nu ți-ai pregătit deja barca cu vâsle pentru văile adânci?

Uneori dai același test de mai multe ori și parcă la fel dai greș. Fără să îți dai seama, sau îți dai seama dar te minți. " De data asta o sa fie altfel!" e in mare parte minciună fiindcă prea puțin s-a adeverit. De fapt e o minciună doar dacă nu ai învățat nimic cu adevărat, dar din experiența...câți învățăm? 

Exista desigur a doua, a treia și a câta șansă vrei tu...poate a câta șansă ai vrea tu să primești. Le oferi?

Se oferă mai ușor șanse pentru propriile greșeli în comparație cu ale altora? Și asta poate fi o realitate.

Dar mai contează șansele când nimeni nu învață nimic? Când nu învață cel care primește, când nu pricepe cel care tot dă?

De ar avea subtitrare viața! Sa ne apropiem de alții și sa citim lecții, afișate în balonașe plutitoare în jurul nostru ca în desene animate. Să mă apropii de omul care m-a rănit până acum de câteva ori...să mă apropii de el și brusc să mă invadeze alerte de securitate care spun: " aici poți sa mori" sau "ai iertat, sigur că da...și nu înseamnă ură dacă vrei să te protejezi pe tine". 

Avem conștiința și discernământ căci nu suntem păsări, nici vreun pește în ocean. 

Putem separa în inima noastră ce e bine și sănătos pentru noi, de ceea ce e crud și dureros? Putem alege deci să ieșim cu durere dintr-o camera în care adoram să locuim dar acum aerul e tot mai rarefiat? 

Închidem ochii și ne spunem ca e doar o pasă proastă a noastră sau a altcuiva? ( a zecea pasă proastă...dar rămâne între noi)

Nu zic că nu există iertare, dimpotrivă să fie belșug de ea...dar ce lecție ne dă puterea de a ierta? Să nu te mai învârți în cercul rănilor și al iertării.

Poate sună ca:" Iartă și nu uita" dar nu asta este esența a ceea ce vreau sa spun aici. Vreau să spun : Iartă și învață să nu mai fi rănit! A doua oară să nu mai doară...sau și mai bine să nu mai existe "a doua oară!" dacă toți își fac lecțiile, dacă toți învață și trec cu brio teste și examene se așterne liniștea în suflete. Dar nu este așa întotdeauna, nu toți învață, nu toți bagă de seamă. 

Hai să ne creem lumea ideală începând cu noi, din străfundul inimii să știm ce vrem și ce simțim...iar seara când ne citim viața ca pe o carte, sa luam notițe marginale. 

Iubire. Putere. Iertare.

Opera

Viața în spital are urcușuri și coborâșuri ca să zic așa... ai putea să te întrebi ce poate fi bun aici, așa-i? Adevărul este că nu am un răspuns concret la această întrebare. Poate fi vorba despre zilele cu analize "bune"..cumva spus..ca nu sunt ele bune cu adevărat, doar mai puțin rele decât cele de ieri care erau în fapt groaznice. 

Sau ne putem gândi la ziua externării. La o externare adevărată desigur, nu din astea ca ale noastre valabila între 3-7 zile. 

Aici te încurajezi cu ce poți, în special cu ce se întâmplă mai rău în alta parte (un adevar crud defapt..dar aceasta este realitatea)...spre exemplu unii nu părăsesc spitalul luni întregi...noi avem privilegiul de veni la câteva zile înapoi..cel puțin pentru moment. 

O zi bună mai poate fi când te întâlnești cu un cunoscut...dar ce spun eu? Adică ce poate fi bun în asta...că ne întâlnim aici pe secția asta verde? Nu aș ști să spun concret...poate sentimentul de familiaritate. Suntem aici, ne cunoaștem mai bine, împărțim aproape aceleași lucruri, petrecem mult timp împreună..așa ca o familie cu mici pauze.

Uneori mă bucur că nu sunt acasă să gătesc, să fac curat, să întind și impătur haine...și să nu uit de cea mai mare problema: zile în care nu trebuie să mă gândesc la ce o să gătesc azi la prânz și cina, nici la cine, ce gustări preferă...asa ca o pauza. Sa mai și radem printre rânduri, nu? 

Cu ce trăiesc eu acum? Cu speranța...cu speranța că va fi bine cândva...dacă nu acum, va fi bine în viitor. Mai trăiesc și căutând ceva bun în toate. Sa vad un petec de lumina în tot negrul din viata mea este cel mai greu lucru pe care l-am putut face, și pe care încă îl fac...

Episodul asta a întrecut multe altele...a întrecut zilele planse in cimitir ani la rand, momentele de respirații adânci de deasupra micului oraș...și as mai putea spune..

Că se poate întâmpla orice oricând știm toți. E un adevăr!

Dar atât de conștient...cand puiul de om stă în fața ta, și în mâinile tale nu stă niciun fel de putere. Când știi că azi, peste cinci minute sau chiar acum...se poate declanșa ceva. Mâine ne putem trezi la o altă viață, mai complicată decât cea de pana acuma...adevărul asta crunt nu poate fi ascuns. 

Sa fie mai ușor ca știm ce ne așteaptă? Sau ce ne-ar putea astepta dacă nu apare un alt om de pe planeta asta...un geamăn perfect cu o soluție salvatoare..

Adevărul este ca nu sunt cu adevărat pregătită! Ziua în care prognosticul se va adeveri, va fi o zi grea... o zi despre care știam ca o sa vina, dar nu aveam sa știu cum este, cum se simte. Va fi ca atunci când a trebuit sa repet poveste în fata câtorva persoane pana mi-a pierit glasul și a preluat altcineva cuvântul. Ziua aia în care ne-a lovit încă o data realitatea a fost crunta pentru suflet, a fost primul semn ca totuși e real.. ca nu e vis negru din care aștept sa ma trezesc în fiecare dimineață. 

Iata-mă că la câteva luni de când a început totul pot să scriu despre asta...de aici din salonul de la al cărui geam vad luminat "opera"...sau dincolo unde luminile licăresc pe clădirea de vis a vis. 

Cat o sa mai stam la geamul asta? Nu știu sa zic. 

O sa mai avem putere sa cautam paturi cu geam deasupra? O sa putem respira după măști, după echipamente hiper sterile și izolare? Ce o sa rămână din noi la final? Știu ca tine de noi...de peticul de lumina pe care îl cautam neîncetat, de oamenii de suflet ce ii avem aproape...de Dumnezeu care ne da pace în suflet și căruia ii mulțumim ca ziua ce a trecut nu ne-a făcut sa ne pierdem mințile și ca încă dormim bine.

Dar cum ne vom trezi mâine? 

Fericire?

Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice tinta, numai un singur lucru nu: fericirea. Lucian Blaga

Cât adevăr în cuvintele acestea! Noi, oamenii suntem într-o continuă alergare. Căutăm lucruri sau oameni, avem obiective, vrem mai mult și mai mult, uneori mai mult decât e necesar. Unii veșnic nemulțumiți...
 Realitatea este că uneori ne zbatem atât de mult pentru unele lucruri, alergăm, cădem frânți de oboseală, ne ridicăm și alergăm iar uitând de orice altceva...devenind delăsători, absenți, pierduți și singuri pe cealaltă parte. Trecem pe lângă fericire, pe lângă împlinire...iar la final ne plângem din cauza eșecurilor. Suntem atât de preocupați de ce credem NOI că este bine, încât uităm ce este cu adevărat bine. Luptăm ani, poate o viață pentru ce credem că avem nevoie noi, copii noștrii, familia noastră...și trecem astfel pe lângă ceea ce e cu adevărat necesar.
 Ce amintire lași în urmă? Ce amprentă lași pe tot ce atingi cu mâinile, cu privirea, cu sufletul? Ce le lași celor dragi?
 Investește în tine, în sufletul tău, în relațiile cu cei apropiați.Fii tu un om bun.
  Problema altora, e că aceștia dețin fericirea dar nu văd. Ei își fac tot felul de vise despre fericire, tot felul de iluzii devenind complet orbi  la ceea ce e în jurul lor. Ei își inchipuie că fericirea constă în a avea mai mult, și mai mult. Ei bine, aceștia nu vor avea niciodată destul..nu vor fi fericiți. Ei simt o plăcere de moment, urmată de un trist " ...dacă aș avea mai mult, ar fi cu mult mai bine". Și asa se adâncesc în căutări veșnice a unui lucru ce se află sub nasul lor. Căci ea, fericirea,  vine din noi! O găsești când ești mulțumit cu ceea ce ai, când ști exact ce ai nevoie și în ce doză, iar tu nu vrei mai mult. 

Ce să faci cu mai mult decât 'suficient'? Unde să tot depozitezi tot ce e mai mult de cât trebuie? Exista oare groapa de gunoi pentru visele expirate? Pentru surplusul din mințile și inimile noastre?.... Nu cred... Se aduna ca un puhoi de vise și atârnă greu în spinarea noastră pana la final. Un final la care ajung unii cocoșati și triști încă căutând fericirea... 

Acea fericire care alerga în jurul lor, acea fericire care striga către urechile surde ale unor chipuri prea egoiste pentru a admira sunetul ploii sau atingerea soarelui blând. 

Iubire

Niciodată nu mi-am imaginat ca există așa ceva. Că există în lumea asta, printre toate sentimentele frumoase sau mai puțin frumoase...o astfel de simțire atât de profundă, atât de infinită, atât de frumoasă încât nu gasesc cuvinte care să o descrie într-un mod demn.
De-a lungul timpului am trecut ca printr-un carusel al sentimentelor...iar iubirea am simțit-o și o simt în continuare în toate felurile si formele ei.
Iubirea pentru Dumnezeu care este plină de devotament și sinceritate, de credință și dăruire.
Iubirea față de părinți plină de dor și durere, de amintiri în ceață, de pietre reci cu borduri crapate de timp, chip uitat cunoscut doar în poze și altul păstrat în inimă despărțit de kilometrii întregi, de ape și munți.
Iubirea față de omul sufletului meu, plină de atașament și recunoștință, de căldură și protecție...de nedescris și atât de naturală.
Iubirea pentru prieteni, refugiu și ajutor, o iubire calmă dar și zbuciumată uneori.
Și nu cea din urmă, defapt motivul care m-a împins să scriu acum, iubirea de mamă. Și nu.. Nu iubirea pe care o avem pentru mamele noastre..nu! Iubirea pentru copii noștrii. O iubire despre care am auzit tot felul de povești, că aceasta ar fi adevarata iubire pentru care merită să nu dormi noaptea,  pentru care suferi si plangi neconsolat uneori . O iubire atat de complexa, atat de plina si naturală!
Nu credeam că exista așa ceva, nu credeam ca o voi simți.. Că va exista o bucată rupta practic din mine, că o voi iubi mai mult decât orice, că mă va transforma în așa fel..încât să nu mă recunosc. O iubire pe care să o cresc atât în sufletul meu cat și în bratele mele. O iubire pentru care nu găsesc cuvinte destule, un sentiment care îmi încălzește sufletul, care-l arde si-l rupe în bucăți uneori, o iubire ce îmi da puterea să mă adun apoi și sa lupt. O iubire ce mă învață în timp, înfloritoare, infinită.
Și e puțin să o numesc așa..fiindcă merita mai multe pentru tot ce a facut din mine. O iubire așa cum nu mi-am imaginat că voi simți vreodată

Ce e nou? Ce e vechi?

Se pare că doar tristețea m-a inspirat de atâtea ori. Doar noptile lungi și goale, doar liniștea ce se zbatea între acei pereți. Plimbările lungi din singurătate și clipele în care mă temeam să-mi închid ochii pentru că ar fi fost prea mult întuneric...cu mult mai mult decât cel în care traiam.
Cat despre muză...tot ce era închis și sobru, tot ce însemna durere. Toate acestea parcă îmi aparțineau iar eu nu știam să fiu altfel.
Despre inimă să scriu? După atâtea dezastre, într-un final omul sufletului meu a pășit în încăperile ei. Și nu a fost ingrozit, sau cel puțin nu s-a arătat... Nu a fugit speriat, nu s-au mai trântit uși, nu s-au mai dărâmat pereți...S-a strecurat doar făcându-și loc aici, putându-se cu grija. Non-stop încălzește camerele ei și respira în ritmul acestui ticait ce se aude în ecou de ani de zile. Este aici si nu va pleca... știu asta!
Iar rodul iubirii noastre crește la adăpostul brațelor calde și al ochilor iubitori ce mi-au lipsit din totdeauna...defapt nici nu le cunoscusem aroma până acum, fiindcă într-adevăr nu poți pierde ceva ce nu ai avut iar golurile din suflet si priviri sunt doar pentru bucatile rupte din noi, nu pentru cele după care am tânjit cândva.

Mamă...sunt şi eu mamă!

Nu ți-am mai scris şi nu ți-am mai vizitat mormântul. Îmi pare rău pentru că am plecat atât de departe de tine,de locul tău de amintire. E singurul lucru pe care îl regret din oraşul cu funingine.
Nu te-am uitat să ştii! Am o poză cu tine într-o ramă alba cu flori roz, să îmi amintesc zilnic chipul tău.
  A trecut mult timp mamă...azi am familia mea. Da! Am un soț iar in curând copilul meu se va naşte...voi fi mamă pentru a doua oară. Da...a doua oară fiindcă pentru primul meu copil nu a fost loc sub soare, şi a plecat încă de când îl țineam în pântec. Nu l-am vazut niciodată...doar umbra micută şi conturul neclar pe ecograf.
  Mamă, sunt şi eu mamă! Copilul meu este bine acum şi sper sa ramână aşa, să nu se schimbe...să nu plece şi el, să mă lase goală pe interior. Căci ai plecat tu şi am crescut cu un gol în suflet, a plecat copilaşul meu  şi mi-a lăsat la fel un gol imens.
Aş fi vrut să învăț de la tine, aş fi vrut să îl ții la piept cum mă țineai pe mine, atât de strâns şi cu atât de multă iubire. Aş fi vrut să cresc cu iubire, cu iubirea ta! Să ştiu să îi cresc la fel pe copilaşii mei. Să ştiu ce e iubirea asta...să-mi dai tu sfaturi, să mă ajuți tu, să fi fost şi tu lângă mine. Eu te iubesc mamă,sau iubesc mica amintire pe care o am şi cred că iubirea este aşa simplă...că un fel de a iubi sincer nu este corect sau greşit. Am să-mi iubesc copii, cum cred că ne-ai iubit tu pe noi...din tot sufletul şi cu toată ființa până în momentul în care noi am contat mai mult decât viața ta. Da mamă, până acolo încât mi-aş da viața pentru ei...fiindcă ştiu că nu exista iubire mai mare decât aceasta.

Copilul meu

  Te-am iubit din prima clipă.Te iubeam defapt de mai demult, din vremea în care visam să te am.
  Am avut fiori în tot corpul când pe  testele acelea au apărut două liniuțe. Ideea m-a speriat puțin dar mi-am revenit ştiind că mă voi strădui să îți fiu cea mai bună prietenă şi mamă. Ştiam deja cum vreau să te cresc, ştiam ce mediu să îți ofer comparativ cu ceea ce am trăit şi am simțit eu în copilărie. Ştiu, şi ştiam şi atunci că  nu avea totul să fie perfect...că urmau şi neînțelegeri şi lacrimi dar ce ar fi contat era modul în care le depăşeam. Te-am iubit nebuneşte...dar vestea că ai murit în mine, m-a distrus încet. A distrus acea parte, sentimentul matern, iubirea...tot ce mai am e amintirea umbrei tale pe ecograf. Atât !
  Te-am iubit de la început. De când m-ai facut să beau doar suc de portocale şi să îmi fie rău de la parfumul preferat. Am făcut tot ce am ştiut mai bine să te protejez dar lucrurile nu au fost cum îmi imaginam....fiindcă în loc să simt loviturile picioruşelor tale, simt doar golul imens lăsat de zilele lungi de spitalizare, în aşteptarea unui răspuns pozitiv...care nu avea sa vina niciodată. Iartă-mă copilaşul meu ! Iartă-mă pentru că, corpul meu a fost prea slab să te susțină...deşi inima te dorea cu ardoare.
  Ştii ce mă doare mai tare dragul meu? Oamenii care vorbesc ca şi cum nu ai fi existat, ca şi cum tu nu ai existat. Dar eu ştiu! Eu ştiu...ştiu pentru că te-am ținut atât de puțin...dar te-am ținut, mi-ai transmis senzații şi pofte...iar umbra ta nu o voi uita niciodată.
Te iubesc copilaşul meu nenăscut !

Frică...

Cel mai tare mă tem de liniştea dintre cei patru pereți ai camerei. Îmi este frică de amintirile pe care aceştia în liniştea şi bezna lor mi le varsă în suflet, de dorurile ce se năpustesc asupra somnului meu, de frigul ce se lasă o dată cu întunericul.
Mă tem de lacrimile ce curg dupa miezul nopții, de imaginile care trec prin fața ochilor în liniştea aceasta. Mă tem de liniştea acestor pereți, de zgomotele de dincolo de ei. Imi este frică...frică de întuneric ! 

Intro

Bine ai venit! Turul acesta printre ruine va fi scurt și concis. Pe parcurs, ai te rog grijă la podeaua de gheață și încearcă să fii atent la indicatoare. Nu sunt complet pregătită; mulți bat sau sună insistent la poarta aceasta fără să înțeleagă că o fac în zadar... ție ți-am deschis, nu filma, nu face poze și păstrează totul pentru tine. Aceasta este una din camerele inimii mele! Iartă-mi te rog deranjul, ți-am spus deja că nu primesc vizitatori, iar eu încă renovez după ultimul dezastru.
  Cum? Nu știai? Aici s-au dat multe lupte, au fost victorii și înfrângeri... dar ultima, ultima a distrus tot. Acum e bine totuși, căci am aruncat tot ceea ce aparținea acelui trecut murdar. Au rămas doar ruinele acestea pe care le voi reabilita. Am început de o vreme și lucrez din plin.
Poți observa cum în acea parte am reparat un perete, cum dincolo gardul e mai înalt și poți vedea culorile pe care le pregătesc. Îți place albastrul? Mie da, albastru acela... ca cerul. Despre roșu și roz nu mai pot zice nimic, iar azi mă gândeam la puțin mov, galben, verde și portocaliu. Știu că sună ciudat, dar nu te speria! Se spune că noi, oamenii, suntem o simfonie de culori. La sfârșit vei vedea și nu îți va veni să crezi.
  Ești bine? Nu ai citit indicatorul acela? Uite-l! E acolo și scrie mare să fii atent la curenți. În trecut, tot locul ăsta a fost intoxicat cu aromă de pelin. Mi-au trebuit mulți ani să curăț aerul și totuși, uneori, când se iscă furtuni, ele aduc în agitația lor aroma aceea de altădată. O mai simt și când adie vântul care încearcă să-mi mângâie obrajii. Parcă vrea să persiste, iar eu, oricât aș încerca, nu pot aerisi complet zona aceasta.
Încearcă să îți revii, cu timpul te obișnuiești, dar nu e cazul tău. Știu că ai venit doar să vezi, iar eu ți-am spus că nu ai ce... ți-am spus că aici sunt doar ruine. Ți-am spus și că îmi este imposibil azi să păstrez pe cineva aici... și nu, camera asta, de fapt întregul loc, nu este al nimănui și nu știu dacă va fi prea curând. Poate va da buzna cineva complet echipat să rezidească, să mă ajute. Dar nu azi, poate nici mâine...până atunci privește-mi mâinile, eu refac totul și putere am, căci știu cui să o cer. Și mi-a dat-o în măsuri inimaginabile, și încă mi-o oferă, iar eu voi munci mai mult. Acum te rog, semnul acela indică ieșirea...și încearcă să nu trântești ușa, căci îmi vei dărâma și tu pereții.

Ziua în care am plecat

Astăzi mi-am amintit de ziua în care am fost nevoită să plec. Îmi amintesc cum am închis împăcată fermoarele bagajelor grele, cum am tras aer adânc în piept la ușa scării. Putere aveam destulă astfel încât să nu plâng, să nu regret. Fără lacrimi am umplut portbagajul, tata conducându-mă până la gară. În acea zi mi-am luat bilet doar dus spre o viață nouă. Atunci am renunțat la toate, pornind hotărâtă să fac totul cum trebuie... măcar acum.

Azi... azi, la doi ani distanță, am răspuns în sfârșit cu „sunt foarte bine” la clasica întrebare „ce mai faci?”. Timpul într-adevăr vindecă răni... și nu, nu ucide speranțe. Speranța mea e vie. Și treptat începe să se împlinească! Iată, am găsit o fereastră spre fericire... fereastră ce a fost mereu deschisă.

Și nu... nu spun că nu a fost greu, că nu este uneori sau că în viitor nu va fi. Dar dacă am învățat un lucru, acela este să nu mă complac, să caut soluții, să caut partea bună chiar și cu durere în inimă și lacrimi în ochi, să nu îmi pierd credința și nici încrederea în Dumnezeu. Pentru că nu puține au fost momentele în care am făcut lucruri de care nu m-aș fi crezut în stare, și am avut voință și putere în măsuri pe care nu le cunoscusem până atunci.

A fost ziua în care, fără să întorc privirea... am plecat.

Draga mea prietenă...

Draga mea prietenă...îmi doresc din tot sufletul să fii bine!
Iti scriu fiindcă știu că treci printr-o perioadă dificilă...știu și te înteleg, așa cum poate nimeni altcineva nu o face.
Te îndemn să iei ce e mai bun din toate. Ia ce mai bun din fiecare zi, din fiecare întâmplare, fiecare rasarit sau apus, din fiecare om. Îngaduie-ți să fii fericită! Căci fericirea ta nu consta in niciun lucru material, în niciun alt om...fericirea o găsești la tine, iar atunci când vei realiza lucrul acesta, atunci orice alt factor exterior va fi zadarnic.
Fii puternică! Fii suficient de de puternică încât "publicul" să nu-ți vadă lacrimile niciodată, să nu îți afle punctul slab și să nu-ți știe trăirile. Să fii înțeleaptă! Suficient de înțeleaptă pentru a-ți da seama când ai nevoie de sprijin. Fii suficient de curajoasă pentru a cere ajutor, și umilă pentru a-l accepta. Găsește-ți puțini prieteni, dar valoroși, un umăr pe care să plângi, ochii care vor plânge cu tine. Nu deveni antisocială cum spun unii, dar fi selectivă cu cei pe care îi alegi să fie în jurul tău. Nu te umple de oameni toxici, de conversații fără folos, de nopți pierdute aiurea, de tot ce e stricat.
Draga mea prietenă, ai te rog frumos grijă de tine. Ai grijă de inima ta, de ceea ce alegi să iubești și pe cine lași să te iubească. Ai grijă pe cine lași să calce pragul sufletului tău. Pe cine lași să-ți intre în viață și cui îi permiți să te influențeze și în ce mod. Ai mare grijă în cine te încrezi, și cui îi permiți să-ți susțină brațul.
Nu te lăsa niciodată descurajată, și nu îți pierde din vedere obiectivele. Vei vedea că ai să reușești într-o zi! 

Dragul meu...

Dragul meu, vreau să îți spun că sunt bine. Sunt mai fericită acum, mai matură, mai sigură pe mine și pe ceea ce știu că am nevoie, pe ceea ce știu că merit. Într-o anumită măsură m-ai ajutat și tu... Da! M-ai ajutat să-mi dau seama de ce am nevoie langă mine, acesta fiind și motivul pentru care am plecat atunci.
Azi sunt fericită! Am luat decizii, am făcut schimbări și duc o viață simplă. Mă implic în activitățile pe care le ador, acestea devenind modul meu de viață.
Așa sunt deși tu nu vrei să crezi asta. Oarecum, mă faci să cred că ceva din tine speră ca eu să nu fiu tocmai bine, ai vrea să îmi lipsești, ai vrea să te mai am măcar intr-una din camerele inimii mele. Ai vrea să am sub pernă un altar din amintirile noastre. Ai vrea să te strig uneori, și să privesc cerul spunandu-mi că-l privești și tu...că aceasta e tot ce mai avem. Mă cunoști, știi că uneori vărs lacrimi. Aș putea plânge pentru multe, disparitia unui om drag, dorul pentru mama, o rană fizică, chiar și pentru durerea altcuiva. Aș vărsa lacrimi pentru orice, dar nu pentru tine!
Nu imi lipsești, nu te mai iubesc, nu te strig niciodată și nu întreb despre tine. Încetează cu asta! Încetează sa apari pe nepusă masă, exprimandu-ți parerea despre ceea ce presupui tu că simt și că fac acum. Încetează să întrebi și vezi de lucrurile tale, de viața ta și de sufletul tău.
Sunt fericită, chiar dacă nu e roz totul. Sunt, pentru că îmi place să iau ce e mai bun din toate, dar mai ales din oameni. Cu tine am învățat să critic, să fiu suspicioasă, să mint și să uit de mine. Mi-ai oferit și iubire, și lucruri bune pe alocuri....în schimb însă, mi-ai otravit sufletul. Și mult mi-a trebuit să mă fac bine.
 Exceptând secunda în care îmi fac poza zâmbind, vreau să știi că mă descurc foarte bine, că nu zâmbesc doar la cameră, și nu râd forțat. M-am eliberat de tot ceea ce mi-a otrăvit sufletul cândva și acum sunt bine. Fericire, asta îți doresc și ție!

Chirias in suflet

Eram acolo...aveam sufletul gol în fața lui. Și nu era gol ca și cum nu avea nimic în interiorul lui, niciun sentiment bun sau rău. Era gol pentru că îl țineam descoperit. Îmi făcusem curaj să-mi descopăr sufletul în fața lui, să-l las să cunoască fiecare unghi ascuns, fiecare fărâmă de trecut...și asta pentru ce? Nici măcar nu și-a scuturat praful când a intrat. Nu punea niciodată nimic la locul lui, lăsa să intre frigul. Făcea toate aceste lucruri de parcă era o nimica toată faptul că tocmai îmi descoperisem sufletul înaintea lui...doar înaintea lui. La plecare, chiar și la plecare a fost la fel. Nu a încercat să repare nimic...ca un chiriaș rău care se mută dintr-un suflet în altul atât de ușor.

Bagaje

"Am mult prea multe bagaje! Și nu, nu putem pleca amândoi în călătoria asta, viața noastră, pentru că eu am atâtea bagaje. Mă chinui să știi, fiindcă eram bine. Îmi căram zi de zi poverile din suflet. Fiecare zi trecută îmi aruncă o greutate în  bagaj. Amintirile unor greșeli din trecut mă bântuie încă, și nu pot, încă nu pot despacheta. Și aș vrea să despachetez, dar singură, fiindcă m-ai putea ajuta, știu asta...mai știu și că apoi nu vei ramane ...fiindcă nimeni nu a rămas. Pentru că după fiecare despachetare oamenii pleacă, iar bagajele acestea se umple
 iar, mai mult...mai rapid. Vei rămâne? Uite îți încredințez o bucată din sufletul meu! Hai să aruncăm împreună greutățile din geanta asta de umăr. Ai curaj? Spune, ai curaj? "

( Asta i-am șoptit în timp ce răsărea luna.Ar fi fost în regulă să mă ajute dar nu a putut sau nu și-a dorit suficient. Nu a facut nimic altceva înafară de faptul de a ridica din umeri având privirea pierdută. A șoptit că e prea mult de despachetat, s-a întors și a plecat trântind ușile sufletului meu. E a nu știu câta oară când, în plecarea lor, oamenii trântesc nenorocita asta de ușă. Nu, nu va mai intra în sufletul meu decat cel ce va ramane. Cândva o să apară. Voi ști că este el prin simplul fapt că el singur își va dori să despachetăm chiar și atunci când, la început probabil mă voi opune. Își va dori suficient cât să o facă, și să rămână apoi pentru totdeauna.)

Parfum

Aș fi vrut un parfum cu mirosul ei. Cu mirosul mamei mele. E ciudat, nu? Mi-ar fi plăcut și o haină care să îi poarte îmbrățișarea. Să o port în special în serile reci sau în nopțile albe. Să îi fi simțit căldura când îmi tremura sufletul de durere, atunci ar fi fost bine. Poate dacă aveam înregistrat un raspuns de la ea pentru toate întrebările mele.... Dacă aș fi primit sfaturi de la ea poate nu greșeam atât, poate aș fi ascultat-o și nu ar fi trebuit să cad de atâtea ori.

Multe lucruri ar fi fost altfel dacă ar fi fost aici într-un fel sau altul. Dar ea nu este azi aici si nu exista nimeni care să îi țină locul. Iar eu aș merge cei peste doua sute de kilometrii până la mormântul ei pentru a respira liniștită, și chiar de aș face asta, nu aș primi răspuns. Pentru că tot ce am, sunt povești spuse de alții, amintiri șterse și poza din ramă asta albă...da, poza asta datorită căreia îi cunosc chipul.
 Încă aș vrea un parfum cu mirosul ei, să-l știu doar eu. Să simt cel puțin o dată, ce simte o fiică care își îmbrățișează mama mândră. Pentru că știu...dacă trăia să mă vadă, azi era mândră de mine. Iar eu nu cerșeam un parfum cu mirosul ei, detalii despre ea și nici nu aveam nevoie de o poză pentru a ști cum arată. Ar fi fost aici, iar eu nu mai eram singură.... 

Târziu

Niciodată nu mi-a arătat nimic. Nu știu dacă a plâns vreodată, dacă i-a fost dor sau dacă a suferit o pierdere... orice. Tind să cred că par meschină gândindu-mă la asta, dar nu știu!

 Nu știam când era fericit sau trist... nu o arăta niciodată. Nu dădea nici măcar un semn pe care să-l pot citi... nimic. Un singur lucru știam: era rece... atât de rece! Nici măcar azi nu înțeleg ce găseam atât de plăcut în răceala lui. El era un univers de gheață și atât, iar eu m-am lăsat vrăjită de florile de gheață pe care le primeam în vise.

Totuși, azi s-a schimbat ceva la el... azi am văzut pentru prima oară în ochii săi licărirea unor lacrimi. E ciudat, ca și cum nu ar fi el... Este cuprins de regrete, îmi cere atenția pentru un minut măcar. Ceea ce nu știe el azi, este că e mult prea târziu. Azi e mult prea târziu să devină un om cald, azi e mult prea târziu să îmi demonstreze tot ceea ce îmi arunca prin cuvinte bine alese, dar reci, acum mult timp. Azi nu mai aștept nimic de la el.

Cândva ar fi fost perfect, cândva ar fi contat, dar nu azi. Azi e mult prea târziu!