Mamă...sunt şi eu mamă!

Nu ți-am mai scris şi nu ți-am mai vizitat mormântul. Îmi pare rău pentru că am plecat atât de departe de tine,de locul tău de amintire. E singurul lucru pe care îl regret din oraşul cu funingine.
Nu te-am uitat să ştii! Am o poză cu tine într-o ramă alba cu flori roz, să îmi amintesc zilnic chipul tău.
  A trecut mult timp mamă...azi am familia mea. Da! Am un soț iar in curând copilul meu se va naşte...voi fi mamă pentru a doua oară. Da...a doua oară fiindcă pentru primul meu copil nu a fost loc sub soare, şi a plecat încă de când îl țineam în pântec. Nu l-am vazut niciodată...doar umbra micută şi conturul neclar pe ecograf.
  Mamă, sunt şi eu mamă! Copilul meu este bine acum şi sper sa ramână aşa, să nu se schimbe...să nu plece şi el, să mă lase goală pe interior. Căci ai plecat tu şi am crescut cu un gol în suflet, a plecat copilaşul meu  şi mi-a lăsat la fel un gol imens.
Aş fi vrut să învăț de la tine, aş fi vrut să îl ții la piept cum mă țineai pe mine, atât de strâns şi cu atât de multă iubire. Aş fi vrut să cresc cu iubire, cu iubirea ta! Să ştiu să îi cresc la fel pe copilaşii mei. Să ştiu ce e iubirea asta...să-mi dai tu sfaturi, să mă ajuți tu, să fi fost şi tu lângă mine. Eu te iubesc mamă,sau iubesc mica amintire pe care o am şi cred că iubirea este aşa simplă...că un fel de a iubi sincer nu este corect sau greşit. Am să-mi iubesc copii, cum cred că ne-ai iubit tu pe noi...din tot sufletul şi cu toată ființa până în momentul în care noi am contat mai mult decât viața ta. Da mamă, până acolo încât mi-aş da viața pentru ei...fiindcă ştiu că nu exista iubire mai mare decât aceasta.