Bagaje

"Am mult prea multe bagaje! Și nu, nu putem pleca amândoi în călătoria asta, viața noastră, pentru că eu am atâtea bagaje. Mă chinui să știi, fiindcă eram bine. Îmi căram zi de zi poverile din suflet. Fiecare zi trecută îmi aruncă o greutate în  bagaj. Amintirile unor greșeli din trecut mă bântuie încă, și nu pot, încă nu pot despacheta. Și aș vrea să despachetez, dar singură, fiindcă m-ai putea ajuta, știu asta...mai știu și că apoi nu vei ramane ...fiindcă nimeni nu a rămas. Pentru că după fiecare despachetare oamenii pleacă, iar bagajele acestea se umple
 iar, mai mult...mai rapid. Vei rămâne? Uite îți încredințez o bucată din sufletul meu! Hai să aruncăm împreună greutățile din geanta asta de umăr. Ai curaj? Spune, ai curaj? "

( Asta i-am șoptit în timp ce răsărea luna.Ar fi fost în regulă să mă ajute dar nu a putut sau nu și-a dorit suficient. Nu a facut nimic altceva înafară de faptul de a ridica din umeri având privirea pierdută. A șoptit că e prea mult de despachetat, s-a întors și a plecat trântind ușile sufletului meu. E a nu știu câta oară când, în plecarea lor, oamenii trântesc nenorocita asta de ușă. Nu, nu va mai intra în sufletul meu decat cel ce va ramane. Cândva o să apară. Voi ști că este el prin simplul fapt că el singur își va dori să despachetăm chiar și atunci când, la început probabil mă voi opune. Își va dori suficient cât să o facă, și să rămână apoi pentru totdeauna.)

Parfum

Aș fi vrut un parfum cu mirosul ei. Cu mirosul mamei mele. E ciudat, nu? Mi-ar fi plăcut și o haină care să îi poarte îmbrățișarea. Să o port în special în serile reci sau în nopțile albe. Să îi fi simțit căldura când îmi tremura sufletul de durere, atunci ar fi fost bine. Poate dacă aveam înregistrat un raspuns de la ea pentru toate întrebările mele.... Dacă aș fi primit sfaturi de la ea poate nu greșeam atât, poate aș fi ascultat-o și nu ar fi trebuit să cad de atâtea ori.

Multe lucruri ar fi fost altfel dacă ar fi fost aici într-un fel sau altul. Dar ea nu este azi aici si nu exista nimeni care să îi țină locul. Iar eu aș merge cei peste doua sute de kilometrii până la mormântul ei pentru a respira liniștită, și chiar de aș face asta, nu aș primi răspuns. Pentru că tot ce am, sunt povești spuse de alții, amintiri șterse și poza din ramă asta albă...da, poza asta datorită căreia îi cunosc chipul.
 Încă aș vrea un parfum cu mirosul ei, să-l știu doar eu. Să simt cel puțin o dată, ce simte o fiică care își îmbrățișează mama mândră. Pentru că știu...dacă trăia să mă vadă, azi era mândră de mine. Iar eu nu cerșeam un parfum cu mirosul ei, detalii despre ea și nici nu aveam nevoie de o poză pentru a ști cum arată. Ar fi fost aici, iar eu nu mai eram singură.... 

Târziu

Niciodată nu mi-a arătat nimic. Nu știu dacă a plâns vreodată, dacă i-a fost dor sau dacă a suferit o pierdere...orice. Tind să cred ca par meschină gândindu-mă la asta, dar , nu știu! Nu știam când era fericit sau trist...nu o arăta niciodată. Nu dădea nici măcar un semn pe care să-l pot citi...nimic. Un singur lucru știam : era rece...atât de rece! Nici măcar azi nu înțeleg ce găseam atât de plăcut în răceala lui. El era un unviers de gheață și atât, iar eu m-am lăsat vrăjită de florile de gheață pe care le primeam în vise.
Totuși azi s-a schimbat ceva la el...azi am văzut pentru prima oară în ochii săi licărirea unor lacrimi. E ciudat, ca și cum nu ar fi el... Este cuprins de regrete, îmi cere atenția pentru un minut măcar. Ceea ce nu știe el azi, este că, e mult prea târziu. Azi e mult prea târziu să devină un om cald, azi e mult prea târziu să îmi demonstreze tot ceea ce îmi arunca prin cuvinte bine alese, dar reci, acum mult timp. Azi nu mai aștept nimic de la el.
Cândva ar fi fost perfect, cândva ar fi contat, dar nu azi. Azi e mult prea tarziu!