Astazi...

        Azi mi-am făcut bagajul....
 Îmi tremură inima, ştiu că trebuie să plec din cadrul ăsta. Ştiu că va fi bine, cândva...nu ştiu când, dar ştiu că va fi. Îmi întorc privirea şi începe ploaia....ploaia amară şi fierbinte în acelaşi timp. Las în urmă atâtea, dar fiecare colt urlă...urlă şi miroase a amintire. Simt că mă strigă, iar cu braţele-i lungi, mă atacă, vor să mă prindă, să mă tragă, să mă las târâtă în acel colţ...Dar nu! Încep să învăţ să-mi ţin capul, şi uneori mai am scăpări, dar ştiu că voi reuşi....Uite, îmi ţin capul drept!
     Inspir adânc, şi fotografiez cu privirea totul....am imaginea asta protejată astfel încât nu o voi putea sterge niciodată. Am să o păstrez în cufărul cu amintiri, şi promit că am să mă uit la ea când îmi va fi dor...sau poate mai bine nu! Mai bine nu păstrez nimic, dacă sunt forţată să o iau de la început nu trebuie să păstrez nimic... Ce-ar fi trebuit să pun în bagaj ??? Poze..hmm nu mai există. Iar dacă ar fi existat şi le-aş fi purtat cu mine, ar fi devenit altarul meu. Aş fi dormit cu ele sub pernă, le-aş fi îmbrăţişat, le-aş fi desenat pupici cu glosul meu, le-aş fi tatuat cu buzele mele, aş fi vorbit cu ele, aş fi plâns pe ele..Şi deşi aş fi fost plecată...asta însemna defapt că nu am făcut niciun pas, că am rămas în acelaşi loc şi asta însemna că efortul meu e în zadar.
   Iar din haine,oricum nu iau multe...îmi voi reînnoi garderoba de-ndată ce voi ajunge la destinaţie...deşi tricoul tău nu se va demoda niciodată, iar parfumul pe care-l poartă rămâne cel mai tare drog posibil pentru mine. Dar pe drumul acesta nu ar trebui să port astfel de droguri, şi apoi la graniţă...nu, mai bine nu!
  Sincer, vreau să răcesc. De aceea m-am îmbrăcat subţire deşi ştiu că vremea e înşelătoare...ca inima. Odată cu răceala mea, se va răci şi inima mea ? O de s-ar răci....dar nu, stai! Să nu se răcească! În ea te ţin pe tine, nu vreau să îngheţi..nu! Nu aş vrea să pleci de acolo, cred că e dreptul meu să-mi curgi prin vene toată viaţa...iar atunci când va trebui să pleci pentru totdeauna, atunci va fi nevoie să-mi deschizi pieptul, să-mi smulgi inima, să o iei cu tine, sau să o arunci în mare....Dar eu vreau să rămâi acolo ! Iar dacă tu nu vei face nimic ca să creşti acolo, sigur te vei ofili...şi nu vreau să te ofileşti, să-mi curăţ apoi inima şi să fie goală.
 "Îmi cunoşti preferinţele, îmi poţi simţi parfumul...îmi poţi citi paşii. Poţi închide ochii, iţi poţi deschide inima...poţi veni în urma mea. Ştii că la fiecare pas îmi voi întoarce privirea...şi-am să aştept. Doar până la graniţă, căci apoi voi uita totul, iar ochii mei nu vor mai acoperi niciodată drumul pe care păşesc acum."
 Las biletul ăsta pe masă, pe oglindă, pe geam....peste tot. Las şi uşa deschisă...oricum casa e prea goală. Ahh oricum nu s-ar apropia nimeni...monştrii din colţuri încă urlă, şi vor urla mereu de singurătate. Las biletul, să-l poţi citi în cazul în care, paşii tăi îmi vor săruta drumul. Ţie să nu-ţi fie teamă de monştrii, nu ţi-ar face rău niciodată!
  Las uşa întredeschisă...şi mâna-mi aluncă uşor pe clanţă. Fac o pauză la uşa scării, moment de reculegere....închid ochii "ultimul nostru moment" rămâne aici. Inspir din nou adânc şi-mi fac loc prin frunzişul acesta, mă pierd. şi nimeni nu-mi poate lua urma...doar tu!